despre cenaclul Euridice – scoala mea de poezie (ep 1)

raspuns la ancheta revistei “Vatra” despre cenaclurile literare din Romania.

Vreau să dedic rândurile ce urmează lui Marin Mincu,

fără de care nu aş fi trăit nimic din ce descriu aici.

 Vreau să scriu despre şcoala de poezie la care am luat parte încă din liceu şi căreia i-am dedicat neîntrerupt vreo 5 ani din viaţa mea. Nu o să fac o exegeză elaborată privind rolul cenaclului Euridice in evoluţia literaturii române contemporane. Am şi o scuză bună să nu o fac – nu sunt critic literar. Dar o să spun ce rol a avut asupra mea – şi asupra scrisului meu, dar şi la nivel personal.

Chiar spuneam zilele trecute unor prieteni literari că mi-e uneori foarte dor de Marin Mincu şi îi mai aprind din când în când o lumânare când mă gândesc la el.  Şi în toiul dezbaterilor literare din zilele astea, nu pot să nu îmi închipui ce reacţii virulente ar fi avut să vadă circul ăsta cu Manolescu şi USR. Cred că i-ar părea bine că i se confirmă  într-un fel nişte chestiuni pe care le-a tot polemizat de-a lungul anilor cu aceste instituţii osificate pe care mulţi încă le mai venerau pe atunci. El era în esenţa lui un cruciat al unor cauze şi nu se schimba după cum bătea vântul. După dispariţia lui am început să conştientizez mult mai pregnant ce a însemnat el pentru lumea noastră literară “de tranziţie” şi ambiţia lui de a continua probabil cel mai longeviv cenaclu românesc de după ‘89 şi de a cataliza nişte puncte de formare şi manifestare a generaţiei 2000 pe care a răsfăţat-o atât de mult.  O să încep chiar de aici – pentru ca un cenaclu să aibă impact dincolo de mâna de oameni care îl frecventează e nevoie întotdeauna de un catalizator, de o personalitate puternică pentru a iniţia şi a continua mai ales un cenaclu. Forţa unui cenaclu stă în continuitate. Ambiţia celui ce iniţiază cenaclul e fundamentală cred eu, că dacă nu e dârz şi nu îşi duce proiectul mai departe, dincolo de obstacolele ce îi apar în drum, nu iese nimic.  Mincu era teribil de ambiţios în tot ce făcea, şi el nu a făcut din acest cenaclu o iniţiativă printre altele, ci a propus o viziune. De-aia a şi avut continuitate cred eu, şi de aceea a şi avut un impact enorm şi asupra acelor ce frecventau dar şi asupra celor care habar nu aveau de cenaclu. Frecvenţa săptămânală a ajutat enorm. La cenaclul Euridice mulţi autori tineri au putut citi de-a lungul anilor de câte două-trei ori, din noile lor proiecte literare. Sub ochii noştri s-au finalizat în timpul, şi cu ajutorul discuţiilor din cenaclu aproape un raft întreg de cărţi, mai ales de debut. Păi asta în sine e o realizare majoră. Vorbim totuşi de nişte întâlniri care să se desfăşoare cu regularitate, care să stimuleze dialogul şi diversitatea de opinii, care să îşi păstreze o anumită prestanţă, şi să rămână ceva în urma lor. Euridice nu a fost doar un cenaclu, ci şi o reţea de multe alte  activităţi din jurul său. Aşa cred că l-a gândit Mincu de la început ,de aceea nici nu a contat cine ce beţe în roate îi pune. Cenaclul Euridice avea un ritual anume, avea o personalitate adesea incomodă dar de neignorat care îl ordona, aducea mereu diversitate, şi mai ales a fost teribil de rezistent – s-a desfăşurat cu obstinaţie de-a lungul a aproape un deceniu (7 ani să tot fie, dacă îi mai socotim şi ediţiile de la Biblioteca metropolitană, ultimele dinainte de dispariţia lui Mincu).

Vorbind de longevitate a unei iniţiative de acest fel – zilele trecute am participat la celebrarea ediţiei 100 a Clubului de lectură Institutul Blecher, un proiect iniţiat şi moderat de Claudiu Komartin. Sala era plină de tineri studenţi, fani ai poeziei şi foarte puţini literaţi. Mă uitam la acea sală şi o comparam cu atmosfera cenaclului Euridice. Într-un deceniu şi ceva s-au schimbat foarte multe – modul de interacţiune, modul de a scrie, formatul întâlnirilor. Acesta e clar tot un fel de cenaclu, dar un altfel de proiect.

Dar să revin. Avantajul lui Mincu am simţit că a fost întotdeuna şi experienţa lui în Occident. A trăit şi a predat în Italia şi a călătorit destul de mult în scopuri literare. Viziunea pe care a avut-o el despre ce ar trebui să facă literatura română cred că a fost influenţată de acest contact al lui cu alte literaturi. Ca şi Claudiu, Mincu nu s-a mulţumit doar să facă un cenaclu şi atât. A avut o viziune mai amplă – a deschis şi o editură care promova poeţii tineri pe care alţii îi ignorau, a instituit un premiu pe care îl dădea din banii lui tot ca să îi sprijine pe tinerii care nu aveau acces la resurse şi s-a străduit ca cenaclul să lase în urmă o amplă arhivă auditivă, foto şi câteva volume ce sintetizau discuţiile şi lecturile desfăşurate, ca un clasor de literatură contemporană. Ceea ce vreau să spun e că şi-a transpus viziunea aceasta de a sprijini o nouă generaţie literară în toate activităţile sale –îşi punea doctoranzii să se aplece critic asupra acestei generaţii, în revista “Paradigma” îi publica tot pe tineri, la cenaclu tinerii atrăgeau atenţia că erau puşi lângă scriitori consacraţi etc.  Mincu îi trata pe tinerii scriitori egal, ceea ce era în mod fundamental diferit de modul de relaţionare a USR, care era unul de putere asimetrică şi de monopol ostentat al resurselor literare la care tinerii nu aveau acces.

(va urma partea a 2-a a textului).

o scrisoare catre Romania din 2012

Să te apuci de scris e adesea o formă cumplită de cruzime. Iar scrisorile sunt de două ori crude – o dată pentru scris în sine, şi a doua oară pentru că îţi actualizează depărtarea. Când scrii, simţi pe viu că eşti la capătul celălalt şi că te apropii de tot ce e în jur doar privind depărtarea în ochi. Când scrii, te plimbi de la un capăt la celălalt. Şi te dor ochii. Dar aceasta este poate cea mai semnificativă formă de violenţă a omenirii. De a alerga necontenit de la un capăt la celălalt. (Hmm, acum se pare că nu sunt numai patetică, ci şi abstractă, ceea ce e chiar mai grav….  Dar nu vă speriaţi, îmi revin).

În a doua scrisoare pentru România vreau să vorbesc despre violenţă, femei, învăţarea limbilor străine, târgul de carte Gaudeamus, identitate şi rădăcini. Destul de simplu, nu? Şi dacă la prima vedere pare că nu e nici o legătură între aceste elemente, atunci o să vă rog să vă supuneţi actului de violenţă al acestei scrisori şi să mă lăsaţi să croşetez legăturile în rîndurile de mai jos. Căci deîndată ce incepi, să continui să scrii devine o îmblânzire.

O să încep de la o anecdotă, o greşeală simpatică, dar deloc nevinovată. În prezentarea biografică de la prima scrisoare publicată în numărul anterior textul a început cu o declaraţie frustă – Miruna Vlada, poet şi manager cultural. Mi s-a părut amuzant dar şi puţin dureros, pentru că deşi era vorba de mine, nu m-am gândit niciodată că sunt poet şi de fapt ce înseamnă că o femeie e poet? Ceea ce poate părea o simplă greşeală de tipar e de fapt un act de violenţă recurent în societatea contemporană. O palmă de obrazul identităţii. Nu intru acum in dezbaterea aceea lungă despre masculinizarea meseriilor (ok, poate că sună ciudat să spui că esti poetă şi manageriţă – şi cumva oximoronic, dar asta e problema mea identitară, nu e vina nimănui). Dar trebuie să subliniez că am fost cumva marcată de acest mic episod, care m-a dus inevitabil cu gîndul la statutul femeii în spaţiul public romînesc, încă marcat de nenumărate stereotipuri mascate în chingile limbajului. Feminizarea meseriilor (un act gramatical simplu, şi logic la prima vedere) devine însă un act social stigmatizant. Logica ar fi următoarea – dacă ţi se spune poetă, înseamnă că trebuie să te asumi ca atare, deci scrii ca o poetă, deci tematicile tale literare sunt limitate la experienţele feminine, ceea ce face scrisul tău mai puţin valoros căci e mai puţin universal ca cel „oficial”. Citind recenziile multor critici literari din România, puteţi lesne observa logica de mai sus. Dar trebuie să reflectăm la acest subiect căci tot ceea ce ne atinge la nivel identiar e un act de violenţă cu multiple consecinţe. Uneori de nebănuit. Şi limbajul, aici, cel scris dar mai ales cel vorbit, joacă rolul esenţial. Pe el trebuie să îl amendăm primul pentru că el dă formă minţii noastre. Nu întâmplător „cătuşele corectitudinii politice” au fost puse limbajului. El e cel mai violent căci palma se mişcă abia după ce un anume cuvânt o provoacă. Deci, să corectăm cuvintele invizibile, înainte să punem bandaje ca să „ascundem” efectele vizibile, imprimate pe piele. Vânătăile de după cuvinte.

Dar daca tot ce ne înconjoară e un act de violenţă, de ce oare s-ar gândi cineva să celebreze violenţa? De ce e nevoie să o aşezăm în spaţiul public, să o dezbatem şi să reflectăm asupra ei? Nu ne ajunge că o vedem pretutindeni, că o simţim, de ce mai trebuie să o revedem, să o resimţim şi să se stabilească o zi la nivel internaţional de combatere a violenţei? Aici e problema. Că nu o mai vedem. Ea e mută şi noi suntem suntem orbi în faţa ei. Nu mă interesează acum motivele raţionale şi nici efectele secundare ale circului vicios – cu cât vorbim mai multe despre violenţă, cu atît ducem la perpetuarea ei. Pe mine mă interesează acum doar ea, o minoră de etnie romă din Ferentari sau o româncă venerabilă şi înstărită din cartierul Floreasca. Pentru că ea, în clipa aceasta când noi strâmbăm din nas obosiţi de polologhia despre conştientizare şi efectele violenţei, bla bla bla, ea poartă ochelari negri de soare sau îşi ascunde obrajii cu palmele. Ea poartă pe piele însemnele umilinţei. Ca nişte bijuterii strălucitoare făcute numai din durere. Pentru că e neputincioasă şi cuminte. Pentru că e obligată să ierte. Pentru că i se spune să tacă. Pentru că e se spune că aşa trebuie, că nu se poate altfel. Pentru că i se spune că e proastă. I se spune că nu ştie nimic şi că trebuie să facă ce i se spune. I se ia vocea. I se dă peste bot. Pe 25 noiembrie este ziua internaţională de combatere a violenţei asupra femeilor. Centrul  de dezvoltare curriculară şi studii de gen FILIA (www.centrulfilia.ro) organizează în perioada 23-25 noiembrie 2012 o amplă Campanie de Vizibilizare a Violenţei împotriva femeilor. Fiţi cu ochii în patru si urmăriţi acţiunile de responsabilizare publică organizate de centrul FILIA. Şi gîndiţi-vă la ea la fel de atent cum vă gîndiţi şi la el, cel care ridică mâna sau aruncă cuvântul dureros. Pentru că trebuie să le dăm femeilor lovite vocea înapoi. Pentru că durerea lor nu e firească şi nu trebuie să se obişnuiască cu mediul trivializat al violenţei, fizice sau simbolice, în care au crescut. Pentru că violenţa împotriva tuturor celor “mai slabi” (şi aici discuţia nu mai este una de gen, ci una socială) de către cei ce se dovedesc a fi şi mai slabi, dar cu pumnul ridicat, nu trebuie bagatelizată. Dar evident nu trebuie nici combătută cu aceleaşi arme ale violenţei. Trebuie să îi contrapunem un alt limbaj care să o sperie – reflexivitatea, responsabilizarea spaţiului public.

Dar hai să ne înveselim căci sunt şi forme mai simpatice de violenţă. De exemplu să înveţi o limbă străină. E o formă clară de violenţă. Culturală, dar tot violenţă. Căci te obligă să regândeşti lumea prin alţi ochi decât cei ai limbii tale. Să redefineşti fiecare obiect din jurul tău şi să începi să-ţi pui întrebări de copil curios şi terorist – da’ de ce?. Să te reaşezi în lume, ceea ce nu e deloc confortabil şi lipsit de urmări. O limbă straină  te obligă nu doar să asimilezi străinătatea, dar şi să te muţi necontenit dintr-un loc în altul, dintr-o minte în alta. Ceea ce doare. Dar acest tip de violenţă e benign. Ba mai mult, aş spune că e chiar dătător de viaţă. Te ajută să cucereşti teritorii încă nebănuite din tine, din lumea largă.  Limbile străine sunt mănunchiul de chei cu care nu te poţi rătăci. De aceea, eu i-am admirat mereu pe traducători. Mi se par nişte oameni de un curaj nebun, dar şi cu o înţelegere superioară asupra lucrurilor. Fixaţi şi adaptabili în acelaşi timp, undeva dincolo de cuvintele în care noi suntem adesea pur şi simplu blocaţi. La fel cum îi admir enorm şi pe scriitori exilaţi în alte limbi, cei care îşi recompun lumea interioară în mai multe lumi paralele. Pentru că tot ceea ce e scris de ei în noua „casă” poartă semnul discret al dorului de întoarcere, al setei necontenite de limba natală. Chiar şi când se luptă cu limba-mamă (cum a făcut Cioran) exilul lor de conştiinţă oferă adesea o lecţie importantă despre rădăcini. O poveste despre coroana bogată a unui copac care adesea nu e decât o formă exterioară a bogăţiei ce nu se vede, a rădăcinilor din care îşi trage seva. Dar nu mă poartă gândul acum doar la celebri scriitori ai exilului românesc  care au influenţat atât de mult literatura română printr-o racordare adesea brutală la cea europeană. Gândul mă poartă la doi scriitori tineri care s-au „exilat” în limba română. Şi e într-adevăr o senzaţie tare interesantă să cunoşti oameni care îşi fac cuib în limba ta, căci te invită într-o stranie călătorie spre rădăcini. Pe Lidija Dimkovska şi Ales Mustar i-am cunoscut în 2009 la o lectură de poezie în Bucureşti. Mi-au fost prezentaţi de scriitoarea Nora Iuga. Sunt două voci literare importante nu doar în ţările de provenienţă (Slovenia, Macedonia) dar şi la nivel european, publicând intens în ultimii ani, traducând, călătorind la cele mai importante festivaluri de literatură  din lume şi fiind traduşi în limbi de circulaţie. Fac amândoi parte din generaţia de „transhumanţă culturală” a Europei de Est de după 1989, cu ochiul critic dar fertilizator aruncat asupra Vestului. I-am cunoscut însă mai îndeaproape când am ajuns aici la Ljubljana. M-au întâmpinat la gară şi mi-au spus „bine ai venit” şi aceste cuvinte au fost mai mult decît o îmbrăţişare. Aerul dintre noi s-a colorat brusc în culorile mele, în culorile de acasă şi Ljubljana a devenit a mea. Apoi le-am ascultat în detaliu povestea, şi m-au cucerit întrutotul. Ca să îl parafrazez pe Nichita Stănescu, un poet drag celor doi scriitori, să îi asculţi pe Lidija şi Ales vorbind despre România şi limba română e ca o duminică. Ei doi au început în România. Adică s-au îndrăgostit unul de altul în limba română. Studiau la Facultatea de limbi străine a Universităţii Bucureşti şi au rămas apoi timp de 7 ani în România, dedicându-şi studiile doctorale poeziei române. De atunci i-au tradus în limbile macedoneană şi slovenă pe cîţiva dintre cei mai importanţi scriitori din România. Poezia Lidjei cred că este o transpunere  foarte interesantă a conceptului nostru din proiectul „Romanian letters”. Ea e originară din Macedonia şi după cei 7 ani trăiţi în România s-a mutat în Slovenia, unde locuieşte şi în prezent alături de Ales. Scrie despre identitate şi despre plecare, despre întoarcere şi paradoxurile dorului de casă într-o lume fără identitate. Pentru Lidija acum „acasă” are un alt înţeles. Iar delicateţea cu care vorbeşte despre acel „acasă” din România, despre acel „acasă” din limba în care şi-a cunoscut soţul şi în care s-a dedicat studiului literaturii mă face să iubesc învăţarea limbilor străine, care sunt şi ele trenurile noastre de conştiinţă, deschizătoarele noastre de „străinătăţuri” şi cele mai plăcute invitaţii de a ne reîntoarce într-un „acasă” reinventat. Da, să înveţi o limbă străină e adesea o tortură, şi să traduci dintr-o limbă în alta e un act aproape criminal.  Dar sper că v-am convins deja că această violenţă e minunată. A, ş.i mi-am adus aminte că în perioada 21 – 25 noiembrie 2012 în Pavilionul Central Romexpo din Bucureşti are loc Tîrgul internaţional de carte Gaudeamus – Carte de învăţătură, ajuns la ediţia a 19-a, cu Republica Moldova ca ţară invitată şi Italia ca partener de onoare. Nu trebuie ratat acest festin cultural, poate cel mai important eveniment cultural de asemenea amploare din România. Şi dacă aş fi acolo, sâmbătă 24 noiembrie, dimineaţa de la ora 10 aş merge la standul editurii Tracus Arte unde Lidija Dimkovska îşi lansează volumul antologic de poezie tradus în limba română – Diferenţe. Şi aş îmbraţişa-o, şi i-aş spune pe trei voci bine ai venit, Добредојдовте şi dobrodošli  şi i-aş da ca amintire din România un buchet de rădăcini.

Când simt că mă apropii de finalul scrisorii, după entuziasmul nebun al poveştii, simt cum se apropie patetismul, şi teama de gări, şi devin brusc incoerentă, violentă faţă de cel ce citeşte. Căci bietul de el e mereu în aşteptarea firului roşu care să lege cuvintele dincolo de poveste. Dar mie mi-e frică de firul roşu, căci el e depărtarea, şi încep să contorsionez şinele, şi deraiez trenul. Acesta e paradoxul scrisorilor. Te îmbrăţişează, te apropie de tine şi te trec prin ochiul care te citeşte atent, dar îţi subliniază cu un fel de roşu fosforescent cât eşti de departe, tot mai departe, neputincios de departe de tine, filtrat prin ochiul care citeşte, ochiul care te recompune aici şi acum, atunci şi acolo. Şi nu trebuie să ne prefacem că violenţa aceasta nu există. Dincontră, trebuie să ne gîndim mai mult la ea, ca să o îmblînzim. Să ne gândim mai des la literatura exilului, la războiul identitar, la românii plecaţi la muncă în străinătate, la femeile care nu se mai recunosc în oglinda ciobită de lovituri, la imposibilitatea traducerii şi la cuvintele faţă de care suntem datori, la seva care curge din coroană înapoi în rădăcină ca să poată să crească la loc.

publicata in ziarul 24 ore Muresene.

interviu in observatorul cultural #bosniapartaj

ca de final de an, o sinteza

„Partea periculoasă e că, prin cuantificare (numărul de morţi dintr-o tabără şi din cealaltă) şi prin extrapolare, aceste drame sînt cumva dezindividualizate, sînt simple statistici folosite cu caracter politic. Instrumentalizarea acesta a dramelor, mai ales cele ale femeilor, m-a terifiat. La fel şi felul în care trauma a ajuns să fie aproape o afacere, o meserie bănoasă din care unii s-au îmbogăţit şi ajung acum, după 25 de ani, să traiască precum nişte căpuşe ale durerii. Blocarea aceasta în trecut e tare păguboasă şi la nivel politic, şi la nivel uman. Te paralizează; şi ceea ce trebuie subliniat e că te face fals. Acest fenomen s-a întîmplat atît în cazul unei categorii de cetăţeni din Bosnia şi, de fapt, din întreaga regiune a fostei Iugoslavii, care sentimentalizează trecutul mai ceva ca un adolescent, dar şi în cazul comunităţii internaţionale în relaţia cu Bosnia. Toţi sîntem captivi ai acestor tendinţe atunci cînd vorbim şi cînd ne gîndim la Bosnia. Şi asta e frapant, mai ales că se întîmplă în acelaşi spaţiu unde coexistă şi alte categorii de raportare la durere, şi e nedrept să generalizăm. Sînt toate acele femei victime care nu vor să vorbească despre asta, care au un fel de discreţie şi muţenie autoimpuse. Fie că asta vine din religia lor, fie din firea lor, ambele sînt alegeri asumate. Adevăratele drame rămîn, de multe ori, anonime, dar altele sînt exacerbate şi transformate în filme de Hollywood. Războiul şi traumele lui devin astfel entertainment. Mi s-a părut nedrept. E intrigant, deşi poate că e inevitabil în societatea în care trăim. Aici intră în joc rolul literaturii: să recupereze liniştea ce se lasă peste anumite drame, să le răscolească, dar să le ajute să-şi găsească vocea. Nu am pretenţia că am făcut asta, sînt mulţi alţi scriitori foarte înzestraţi care au reuşit să o facă, dar m-a preocupat problematica aceasta şi am încercat să o aduc şi în spaţiul românesc, care e cam izolat de dramele vecinilor.”

restul aici

inca 2 cronici la #bosniapartaj

„Personajele Mirunei Vlada își trăiesc viața într-o suspensie atemporală a firescului, așteptând mereu fie vindecarea, fie binecuvântarea obișnuinței. Metaforele sunt simple, eficiente, străvezii și cu atât mai impresionante: „nu îmi place să merg noaptea prin sarajevo / din cauza câinilor / dacă mergi singur pe stradă / după miezul nopții / se strâng toți în haită / și vin după tine / nu latră / dar merg după tine / te miros te adulmecă / îți vine să o iei la fugă / dar nu ai voie să fugi / […] / după ce ajungi acasă și închizi ușa / ai mereu impresia că te așteaptă la ușă / nu te latră nu te mușcă doar te adulmecă / dar știi.” (p.49) Frica, cel mai bun produs al războiului, se naște acolo unde decorurile nu mai pot fi recunoscute, chiar dacă principala cauză a acestei dezordini o reprezintă pacea aparentă. Are loc, deci, o conversiune a stărilor sufletești, care își schimbă radical sensurile. Obișnuiți cu sunetele inconfundabile ale mitralierelor, cu forfota nebună a câmpului de luptă, oamenii nu mai sunt capabili să se bucure de liniște, întrucât ea s-a metamorfozat într-un simbol terifiant al pericolului iminent: „elicopterele / ONU și ale crucii roșii / survolau / în fiecare zi / deasupra noastră / erau pauze lungi între raiduri // uneori se făcea dintr-odată foarte liniște / nici foșnete nimic / treceau și săptămâni fără nici un glonte / fără nici un cadavru / era ireal / aceste momente erau adevărata teroare.” (p.56)

– Dan Liviu Boieriu, http://literaturadeazi.ro/content/bosnia-bin-ich#sthash.SAGaijXa.dpuf

„Nexul volumului e unul foarte simplu: adevărata dramă fiind una erotică, Bosnia. Partaj demonstrează fără rest că nu există metaforă capabilă să o transcrie. Nici imaginea brutală a secesiunii teritoriale, nici aproximările din jargonul judecătoresc, nici constatările docte ale psihologilor. Comoţia sufetească e totală, dincolo de numeroasele varietăţi de limbaj standardizat. Pe care, chiar folosindu-le (ca aici), adevărata poezie le dispreţuieşte suveran. ”

– Cosmin Ciotlos , http://www.bookia.ro/blog/Surasul-de-la-Foca/

2 interviuri #bosniapartaj

Dupa experienta traita acolo  m-am „infectat“ de „balcanita“. Am intors obsesia asta pe toate fetele. Doar asa cred ca poti ajunge sa iesi un pic din cliseu sau din ce iti spun altii pe tema aia si sa o iei pe cont propriu, pe nisipuri miscatoare, prin revolta. A fost, cred, cam aceeasi reteta pe care am deprins-o in spital cand am invatat, cu muschii atrofiati, sa merg din nou.

cu Elena Vladareanu in SDC 

Nu cred că are nicio legătură cu Bosnia de pe hartă, e mai degrabă o Bosnie interioară, imaginată, ficționalizată complet, pornind de la niște date reale. E o Bosnie mai mirunizată, la fel cum și eu, când m-am întors din Bosnia, cred că am fost o Mirună mai bosnizată. Cred că întâlnirea dintre preocupările mele și ce am găsit în Bosnia a produs o implozie.

cu Andrei Zbirnea in Semnebune

despre niste zile nationale #bosniapartaj

(fragment de jurnal publicat in decembrie 2012 in ziarul „24 ore muresene”)

A trecut 12.12.2012, şi ora 12 si toate cele 12 minute, cu tot cu ultimele sale 12 secunde. Toate s-au aşezat cuminţi, paralele, în cutiuţa specială cu sfârşituri ale lumii. Am supravieţuit? Nu ştim încă. Dar eu sunt tot plecată şi mă pregătesc să scriu acum ultimele două scrisori pentru România pe anul acesta, aşa că vă rog să veniţi cu mine, ca să mă pot întoarce.  Căci nu te poţi întoarce dintr-o călătorie până ce nu o povesteşti, nu?

Am schimbat mai multe gări în ultimele săptămâni. Am rămas şi am plecat. Ljubljana, Zagreb, Sarajevo, Graz, Viena. Şi eu când schimb gările între ele, înţeleg tot felul de lucruri, descâlcesc (vai, ce îmi place acest cuvânt!). Intru şi ies din toate gările acestea aşa cum intră păpuşile Matrioşka una în alta, şi până şi cea mai mică o conţine în ea pe cea mai mare. Penultima scrisoare v-o trimit din drumul spre Sarajevo. E un drum lung, are multe ocolişuri, dar trece mereu pe acasă. Şi imediat ce am ajuns aveam să descopăr o coincidenţă, un fel de „acasă” – pe 25 noiembrie, ziua când ajungeam în gara din Sarajevo, era chiar ziua Republicii în Bosnia. Iar pe 1 decembrie, ziua în care plecam din Sarajevo, era ziua naţională a României. Ca un vals de la o naţiune la alta. Dar 25 noiembrie e doar „un fel de” zi naţională, şi nu una în toata puterea cuvântului. Adică Federaţia Bosnia şi Herzegovina celebrează această zi ca fiind „naţională”, dar cealaltă entitate ce face parte din Bosnia, Republica Srbska nu recunoaşte această dată şi celebrează ziua Republicii doar câteva zile mai târziu, pe 29 noiembrie. Căci aşa e Bosnia. Nu e un ceva, ci e „un fel de”, ceea ce o face inepuizabil de frumoasă, de dificilă şi de vie. Evident că din cauza disputelor etnice, aici o zi naţională nu poate fi decât” un fel de” zi naţională. Şi cel ma frumos moment in dimineaţa aceea de 25 noiembrie a fost când am trecut pe lângă un mall din centrul oraşului Sarajevo. Era încă devreme, străzile încă goale. Şi am trecut pe lângă un tânăr urcat pe o scară, cu un sul mare albastrau în mână. Jos, un bătrîn îi ţinea scara să nu cadă. Tânărul avea misiunea de atîrna un steag galben-albastru (culorile Bosniei) chiar deasupra intrării în mall, în cinstea zilei Republicii. Şi a fost gestul acela când tânărul a desfăcut cu multă migală steagul, şi a observat că era foarte şifonat, şi s-a chinuit câteva minute bune să îl „netezească”, ca să se vadă frumos când va sta în bîtaia vântului. Şi tot efortul lui echilibirstic (scara era cam şubredă şi se tot mişca) şi grija meticuloasă pentru netezirea steagului au fost de o afecţiune nebună, ca şi când o ţară întreagă l-ar fi urmărit cu sufletul la gură şi el era emoţionat şi vroia ca la final steagul să fie perfect neted şi să îşi poată lua încet zborul.  Dar concentrarea lui a fost întreruptă de bătrânul care tot bombănea de jos, cu o mână ţinând scara, cu alta dându-i indicaţii precipitate, arătînd în sus, şi dictând cum ar trebui aşezat steagul. Tânărul devenise deja tot mai iritat. Trebuia să îşi menţină echilibrul, şi în acelaşi timp să despăturească bucata simbolică de material şi să o fixeze aşeze în dispozitivul metalic. Şi pe deasupra să facă faţă şi apostrofărilor tot mai virulente ale bătrânului. Şi am văzut în scena aceasta cum ziua naţională ne pune mereu problema dialogului între generaţii şi mai ales a sensului pe care fiecare vârstă şi epocă îl dă „naţiunii”. Cum tinerii preiau cu emoţie ştafeta de la bătrâni, şi cum bătrânii au impresia că ştiu mai bine, iar tinerii vor să aranjeze totul după propriile gusturi. Şi în gestul acesta atât de simplu dar atât de simbolic ce s-a derulat în faţa ochilor mei am văzut strânsă toată Bosnia, şi disputa acerbă a unei naţiuni fragmentate, „mototolite”, prinsă în tot felul de dezbateri despre cum şi în ce fel să se definescă identitatea fiecăruia, care trebuie să fie până la urmă „fixată” într-un dispozitiv metalic. Aceasta a fost cea mai expresivă „paradă” de cvasi-ziua naţională a Bosniei Herţegovina pe care îmi era îngăduit să o văd.

Am plecat din Sarajevo pe 1 decembrie, făcând parcă un cerc între cele două naţiuni de care sunt atât de legată. Şi am reflectat la semnificaţia zilei naţionale a României prin prisma zilei naţionale a Bosniei şi mai ales a acelei minuscule scene matinale din faţa mall-ului căreia eu i-am atribuit o mulţime de sensuri revelatoare.  Steagurile ne ajută să ne „marcăm teritoriul”, să investim în culorile de pe pânză toate speranţele noastre ordonate în timp şi spaţiu sub formă de prezent, trecut şi viitor. Toate istoriile noastre personale ce fac parte din „marea” istorie. Şi într-o lume tot mai globalizată şi tot mai îndepărtată de rădăcini, steagul apare ca un obiect tot mai „şifonat”, tot mai greu de arborat în public sau de fixat într-un dispozitiv metalic. Toată construcţia identitară ţesută în jurul „naţiunii” nu e decât o formă simbolică de a ne marca teritoriul, de a ne actualiza graniţele ca să ne aducem aminte mereu că acolo unde mă termin Eu începe Celălalt. Bosnia e fascinantă pentru că nimeni nu ştie încă unde se termină Eul ca să poată începe şi Celălalt. Şi războiul continuă mocnit, şi totul e amânat şi amestecat. Nu doar în găurile de gloanţe de pe faţada clădirilor din Sarajevo care te privesc ca ochii opaci ai unui copil orb şi speriat.dar şi gestul tânărului care fixează cu greu steagul în dispozitivul metalic, şi în tremurul mâinii sale. Căci nu e doar mîna lui pe steag, sunt şi mîinile bătrânului încolăcite acolo, sunt mâinile mai multor tineri şi mai multor bătrâini amestecate, şie pe deasupra mai sunt strigătele bătrânului care vede istoria „mototolită” a Bosniei şi vrea să i se facă dreptate, vrea să vadă steagul fluturând peste sângele confraţilor morţi în război.

Of, dar Bosnia e mai mult decât atât, aşa cum orice naţiune e mai mult decât poveştile sale fondatoare, adesea sângeroase şi crâncene, cu războaie şi învinşi. Bosnia e, ca în povestea holywoodiană regizată de Angelina Jolie, un teritoriu de „miere şi sânge”. Pe lângă disputele etnice, e veselie şi cântec, e prietenie şi deschidere la orice pas. Şi parcă aşa poţi imediat astupa găurile gloanţelor din clădiri. Culmea, într-un oraş cu numeroase probleme identitare, încă divizat simbolic între diversele etnii ce îşi marchează la orice pas teritoriul, nu te simţi niciodată ca un străin.  Eşti prieten înainte de a fi străin. Muhamed, amicul meu bosniac care îmi ghidează paşii prin bogata istorie a oraşului Sarajevo,  e poate omul cel mai potrivit cu care să petrec cvasi-ziua naţională a Bosniei. E născut în Republica Srpska, a studiat gimnaziul şi liceul în Sarajevo, a absolvit universitatea în Viena şi acum lucrează ca şi consultat în România (Cluj şi Bucureşti). Vorbeşte o română splendidă (uneori cu accente subtile de Ardeal), pe lângă celelalte 7 limbi străine pe care le foloseşte curent în călătoriile sale de afaceri. El mi-a arătat o nouă Bosnie prin prisma unei noi Românii pe care o reconstruiam acolo, cărămidă cu cărămidă, din impresiile sale.  Mi-a subliniat cîte asemănări  sunt între ţările noastre şi mi-a confirmat că nici el nu s-a simţit nici o clipă străin în România. Şi am început apoi amândoi să descoasem această familiaritate pe care am simţit-o amândoi faţă de cealaltă ţară. Naturaleţea cu care ne-am putut aşeza confortabil în altă cultură. Şi m-a impresionat teribil frumoasa lui declaraţie de dragoste faţă de Bosnia, cu ricoşeu în România:

 „Nu mi-e frică de nici o ţară străină, mi-a spus el jovial, căci atunci când spun ceva pe limba nativilor, devin de-al lor şi sunt în siguranţă. Dacă îi facem pe ceilalţi să zâmbească pe limba lor, gata, nu mai e nici o graniţă, nu mai e loc de altceva, e numai prietenie. Nu mă simt străin în nici o limbă, dar trebuie să recunosc că râd numai pe limba mea. Da, atunci când glumesc cu alţii, în orice altă limbă, ştiu că în adâncuri eu pot să râd numai în sârbo-croată”.

Muhamed e emoţionant cînd vorbeşte despre identitatea lui, tradusă prin felul în care îi place să râdă, căci el e cumva spiritul oraşului Sarajevo – e multicultural şi înrădăcinat, vechi şi nou, divers şi unitar în acelaşi timp. Şi  m-a inspirat să fac şi eu această declaraţie României – când râd, râd numai în limba română. Căci deşi râsul are forma lui unică de exprimare a individualităţii, el ne leagă profund de ceilalţi şi devine universal. E puntea între noul născut şi noua lui familie, e forma primară a apropierii noastre de lume. Căci râsul e spontan şi netrucat, şi nu are legătură nici cu politica, nici cu istoria, nici cu steagurile nici cu zilele naţionale recunoscute sau contestate. Râsul e întotdeuna „pe limba noastră”, şi mai aproape de atât nu se poate ajunge, de aceea râsul apropie şi niciodată nu separă. Şi iată cum am aflat de la Muhamed cel din Bosnia, Austria şi România că râsul e o activitate cu implicaţii naţionaliste benefice J

A fost pentru prima dată când am sărbătorit ziua naţională pe drum, printre graniţe, arătându-mi paşaportul. Şi a fost totul ca o interesantă invitaţie la reflecţie asupra a ceea ce simt cu adevărat când spun că sunt din România, asupra  rezonanţei acestor cuvinte, a emoţiilor strânse toate ca într-un buchet în gât atunci când mă identific cu România, atunci când sper în aceeaşi limbă cu care scriu poezie şi cu care am învăţat să gândesc critic ca să pot găsi România din mine. În acest sens,  sloganul conceput de echipa noastră de la Romanian letters a fost simplu şi cuprinzător – „Iubeşte-ţi ţara şi când nu e  1 decembrie. România eşti tu.”

Dar în călătorii nu primeşti doar cadouri,  mai şi pierzi câte ceva. Eu mereu pierd, fie cercei, fie eşarfe sau mănuşi. Toate aceste mici şi aparent insignifiante obiecte de uz estetic personal rămân cumva blocate în geografia locurilor pe care le vizitez. Las urme ca să mă leg de locuri. Abia în autobuz mi-am dat seama că la Sarajevo mi-am pierdut un cercel. Dar nu am niciodată senzaţia că pierd, nu îmi pare rău. Înţeleg totul ca pe o formă de circulaţie a obiectelor în natură. Ca pe un troc – primeşti ceva de la un loc anume, şi îi dai în schimb un obiect rupt din tine. E ca acea replică dintr-un roman de Leonida Neamţu – „plătim chirie pentru speranţă”. Toate obiectele pierdute rămân acolo ca să fie găsite de cineva, ca să fie duse mai departe.  Mi-am pierdut cercelul cu piatră roşie în Sarajevo, cred că undeva în staţia de tramvai din faţa gării. Am plătit chiria pentru speranţa. Am înţeles că mă pot întoarce.

Cred ca iar am făcut cam multe piruete în această scrisoare, de la steaguri, zile naţionale şi râsul în limba natală până la cerceii lăsaţi în chirie pe străzile noilor oraşe. Ca să nu vă ameţesc cu totul, mă retrag şi mă pregătesc de următoarea gară pe care să v-o povestesc – Wien Meidling, unde mi-am pierdut manuşa grena. Ca să îi regăsesc traseul şi să plătesc speranţei chiria cuvenită, vă aştept săptămâna viitoare, la ultima scrisoare pe anul acesta.

(PS Şi uite de aceea îmi plac atât de tare scrisorile, că sunt ca marea, învăluite intr-un fel de flux şi reflux al scrierii, al aproapelui şi al departelui, în care ultima scrisoare devine prima şi viceversa.)

cronica lui Bogdan Ghiu la #bosniapartaj

Altul, alţii, ceilalţi trebuie să vorbească în artă. Arta, autonomia esteticului există, trebuie cultivată şi apărată tocmai pentru a fi pusă la dispoziţie, înscenată ca scenă a lumii („theatrum mundi”).

Arta există pentru a fi pusă la dispoziţie, pentru a fi oferită nu numai „comunicaţional”, ca un spectacol, de-a gata, ci, tocmai, ca „scenă”, ca posibilitate pentru oricine de a se face auzit (şi de a se auzi, autoconstituindu-se ca subiect) în dialog, în dezbarere, în confruntare: politic, pentru „stabilirea faptelor” care contează şi pentru negocierea grilelor de interpretare a lor, de producere a semnificaţiilor faptelor. Pentru fabricarea în comun, prin limbaj, a lumii comune.

Genul predilect al artistului generic, al artei-paradigmă e falsul ready-made înalt simbolic prin care ceilalţi, realitatea, lumea, vorbesc, se exprimă, sînt lăsaţi să se facă auziţi.

Arta există pentru a fi populată, lume care trebuie repopulată de către cei de care este permanent depopulată.

Cartea Bosnia. Partaj a Mirunei Vlada ar trebui să rămînă în istoria contemporană a poeziei şi a literaturii române ca apel la re-de-privatizarea poeziei, la re-politizarea ei.

Viul uman este reacţie politică. Legătura antropologică dintre politică şi limbaj, logos: facem politică tocmai pentru că vorbim, că avem limbaj, tocmai de aceea şi în acest sens poate fi importantă poezia pentru re-politizarea existenţelor, pentru redarea conştiinţei egalităţii, a coextensivităţii dintre viaţa (cu adevărat, deplin) umană şi politic.

În plus, scenariul, procesualitatea specifică a acestei cărţi: inventarea unei tehnici-drum proprii prin care poezia, rostirea poetică îşi recîştigă propriul regim de adevăr. Există adevăruri care nu pot fi spuse decît poetic, ca poezie, dar pe care poezia nu le poate spune direct, imediat, la care ea trebuie să ajungă construindu-şi singură drumul şi tehnica de construire a drumului. Adevărul, în orice epocă, are nevoie de libertatea specifică de cuvînt a poeziei, a artei pentru a se re-elibera din neîncetatele captări stereotipizante, din basmele conceptual-epistemice în care e permanent închis, codificat. Poezia decodifică adevărul, spunerea adevărului, redă accesul la veridicţiune: înalte homeostazii asertive, veridictive, „discursul de adevăr” al poeziei (ca înaltul platou de rostire a adevărului la care se ajunge în poemul „Jacqueline”, de exemplu). Rolul decolonizator al artei, al poeziei ca „practică discursivă”.

Ceea ce doar poezia poate să spună, dar n-o poate face, cum spuneam, imediat şi direct. La claritatea şi caracterul răspicat al adevărului poetic se ajunge prin elaborarea unei tehnici-drum proprii, e o eroare comun comisă, mai ales de către falşii poeţi, principalii duşmani ai poeziei, să crezi că adevărul, în artă sau aiurea, e spontan, imediat, „natural”. Fiecare poet, fiecare artist elaborează, procesual, la vedere, o tehnică-drum propriu de ajungere la claritatea aletheică, la spunerea clară, simplă şi răspicată a adevărului proprie poeziei. La spunerea adevărului se ajunge, dar drumul însuşi trebuie elaborat, produs prin tehnici proprii, singulare, irepetabile.

Abia prin recîştigarea propriei veridicţiuni poate poezia redeveni importantă, poate arăta că e importantă, ca tehnică la îndemînă, recitabilă, popular utilizabilă, de adevăr. Poeţii ca profesori de adevăr. Adevărul trebuie atribuit, situat.

Voci de femei, o femeie îşi împrumută, îşi dă glasul altor femei pentru a denunţa adevărul comun al lumii. Inventarea tehnicii suprapunerii situaţiei personale peste o situaţie colectivă, politică: crearea deomologii metaforice printr-o ştafetă-palimpsest de voci feminine. Femininul (feminist sau nu) face trecerea, mediază între privat (personal) şi politic, acesta este marele adevăr trans-discursiv, performativ, monstrant, tehnic al cărţii Bosnia. Partaj (în titlul căreia punctul trebuie, citit, spus, redat, pentru că leagă, nu rupe, e punte, punct de trecere care trădează linia de separaţie: Bosnia Punct Partaj). Şi asta pentru că existenţa femeilor e mai distinct, mai apăsat politizată, corpul le este din capul locului codificat, catografiat şi cartologizat: transformat într-o hartă, poate fi citit ca o hartă, pe corpul unei femei putem vedea harta politică a lumii.

Importantă, decisivă, de asemenea, pentru situaţia actuală a poeziei româneşti (destul de comodă şi de nombrilistă), este pragmatismul, luciditatea, caracterul „funcţionalist” cu care poezia e pusă la dispoziţie, e folosită ca serviciu de urgenţă specific, ca contra-expertiză de elaborare a tehnicii spunerii adevărului de către oricine, pentru oricine.

Ceea ce se vede şi în stilul precis, balistic, strict funcţional (parcă: imaginea culturală, socială, politică despre poezie contează) al scriiturii de adevăr, o adevărată şi specifică parresia poetică.

Dar ceea ce rămîne, ceea ce mi-a rămas, trezirea la care cheamă această carte e faptul că arta trebuie să-i lase (facă) să vorbească pe ceilalţi, să-i prezinte (nu să-i reprezinte politic) prin propriile lor acte performative de adevăr, să fie monstraţie exemplară (ca fenomenologie în act).

Arta trebuie cultivată ca autonomie disponibilă şi ca serviciu jurnalistic de urgenţă pentru libera documentare a adevărului. Poetul şi artistul (re)creează arhivele pierdute, risipite, dizolvate, invizibile, descalificate, deconstituite ale umanităţii formatate, codificate economic. Jurnalism ontologic (semnalizat în carte, ca regim textual, de documentele citate, şi care, conform sumarului, nu există, nefiind semnalate pentru că nu se ştie, textual, ce sînt).

Miruna Vlada reangajează poezia pe drumul adevărului, reviriment post-estetic al poeziei nesperat.

http://atelier.liternet.ro/articol/15009/Bogdan-Ghiu/Punct-de-trecere-intima-politizare-a-poeziei.html