„Bosnia e cel mai postmodern stat din lume”

interviu acordat lui Eugen Istodor in revista Catavencii.CAM00818

De ce Tu și Bosnia?

Am ajuns prima dată în Bosnia în 2008, am organizat un eveniment acolo şi am stat două săptămâni. A fost mai întâi impactul vizual al oraşului Sarajevo din clipa când am coborât în gara centrală (am călătorit prima dată cu trenul Bucureşti- Sarajevo, a fost o epopee întreagă, 36 de ore şi mii de poveşti). Apoi am început să citesc despre Bosnia, mai ales despre război şi despre genocid. Deci Bosnia a început în mine la nivel senzorialo-estetic şi apoi discursiv-politic. Şi timp de vreo doi ani cât am studiat la master mi-am umplut capul de clişee şi de discursuri ale altora despre ce e/ce nu e Bosnia. Şi au început să se aprindă nişte beculeţe – cu cât intram mai în amănunt, cu atât ceaţa era mai mare. E sexi treaba asta, te prinde. Şi nimic nu semăna cu ce văzusem eu iniţial atunci când am coborât din tren. Aşa că am pornit într-o călătorie spre acea impresie de Bosnia, care era în aceeaşi măsură despre ea, cât era şi despre mine. Am beneficiat de o bursa de cercetare doctorală trei ani, am studiat în mai multe oraşe europene ca în final să poposesc jumătate de an în Sarajevo. Nu prea am fost bine organizată, am ajuns la oameni prin tehnica „bulgărelui de zăpadă”, de la unul la altul. Nu a fost studiu antropologic, dar nici politic, am mixat din ambele. Deşi eu discutam cu ei despre Uniunea Europeană şi efectele politicilor ei în Bosnia, mă trezeam adesea cu versiuni contradictorii despre aproape orice, nu doar despre obsedantul război.  E limpede că e o rană deschisă acolo, că toate graniţele alea dor şi că oricine e într-o fază de căutare de sine găseşte în Bosnia un mediu pe cât de ostil pe atât de prielnic deoarece totul e perpetuă căutare identitară acolo. Am reuşit astfel să mă relaxez, să mă simt la fel de dezorientată ca şi ei şi asta m-a ajutat enorm. Nu spun că războiul a căzut pe planul doi în căutările mele, dar am experimentat la cotele cele mai înalte senzaţia aceea de vertij pe care ţi-o produce narcisismul durerii.  Să te vezi suferind calofil aşa, să îi vezi pe alţii suferind şi mai calofil, artă, frate! Fac pe deşteapta şi pe analista acuma, post-factum/post-partum. Când eram acolo nu vedeam nimic din toate astea. Dealtfel nu am scris nici un rând de poezie cât am stat acolo. Am scris la vreun an după. Am lăsat să se coaguleze, şi sincer mi-era cam teamă să scriu despre nişte teritorii atât de adânci şi atât de străine. E o senzaţie de impostură care inevitabil te cuprinde când ai de-a face cu teme din astea. Dar nu te faci poet ca să te simţi confortabil cu tine şi cei din jur, aşa că m-a atras tocmai pericolul. A fost nevoie de o gestaţie mai lungă decât în alte cărţi ale mele. Dar apoi am vrut să las ca fiecare vers şi fiecare titlu/subtitlu să fie ca un „statement”. Asta îi enervează foarte mult pe criticii literari şi pe cititorii mai profesionişti de poezie ca li se pare că dacă e prea explicit totul atunci îl insulţi pe cititor. Eu am vrut ca totul să fie demonstrativ şi cumva manifest nu pentru a face problematica explicit politică, asta venea oricum de la sine. Că şi partajul ca act juridic şi intim e la fel de politic prin toţi porii ca şi Bosnia care nu a existat niciodată independent decât începând cu anul 1992. Partajul e lupta de putere dintre doi soţi/foşti soţi. Fiecare vede procesul asta de transformare cu alţi ochi, fiecare are o altă versiune, fiecare simte la un moment nevoia să-i scoată ochii celuilalt. Sigur, unii mai cu perdea, alţii cu rufele-n public. Nu e loc de echilibru între emoţii şi raţiune în momentele astea, sunt la fel de iraţionale ca un război de secesiune. Şi de aceea am vrut să las clişeele şi spumele de la gura personajelor să plutească în voie în carte. Unele să-l manipuleze emoţional pe cititor, altele să-l enerveze că sunt prea stîngace sau ostentative. Şi nu am gândit cartea aşa fiindcă aş fi eu mare scriitoare care gândeşte o carte în detaliu, chiar nu a fost nimic programatic. M-a ajutat să iasă pur şi simplu firea mea şi obişnuinţa mea de a decupa discursuri de ici-colo, de a le amesteca şi de a le lăsa să-şi vorbească unele altora. Eu sunt în mod natural o „drama queen” şi am vrut să las să ajungă  la mine prin poezie şi vocile altor „drama queen”.

Şi am vrut ca prin aceste luări de poziţie şi de pro-domo de toate tipurile să traduc fix oboseala asta pe care un străin ajuns în Bosnia o resimte din partea tuturor celor care vor „să-l facă să înţeleagă cum stă treaba”. Sunt fix intenţiile alea bune care pavează drumul spre iad, un iad al poveştilor paralele în care totul e contestat şi resemnificat. Daniel Campbell a scris o carte superbă „National Deconstruction. Violence, Identity and Justice in Bosnia” în care aplică deconstructivismul lui Derrida pe războiul din Bosnia (de fapt pe discursurile despre război în media locală şi cea occidentală). Şi el zice acolo ceva ce m-a frapat şi pe mine – Bosnia e cel mai postmodern stat din lume. Cred că dacă ajungea Derrida pe acolo sigur scria şi el o carte despre asta, Bosnia ar fi fost raiul lui semnificant, totul e un text gestant acolo. Şi dacă cititorul e obosit şi enervat la final – am făcut treabă bună. E epuizant jocul ăsta de continuă renegociere şi să fim serioşi – e greu de transmis lucrul ăsta prin poezie.

Crima și războiul cum ajung poezie?

Nu ştiu cum aş scrie despre un război la care aş participa direct. Nici nu cred că aş putea, am reflexe de fată de pension şi nu prea m-aş vedea hălăduind prin zonele de conflict însetată după poveşti ale morţii. Sunt curajoasă mai ales la masa de scris, dar nu pe teren.  În „Bosnia.Partaj” am scris despre un război al altora şi asta m-a protejat. Nu am vrut nici o clipă să îmi arog alt rol decît acela de traducător. Sigur, e inevitabil ca într-un război cu versiuni paralele traducătorul-observatorul să nu devină şi el combatant, cel puţin prin faptul că aşa îl percep toţi localnicii şi îl tratează ca atare. Orice repovestitor din Bosnia devine o mitralieră în plus pentru o tabără sau alta. Şi ca să mă întorc la întrebare – războiul a ajuns în poezia mea ca stare. Eu sunt o tipă foarte conflictuală. Îmi place să mă cert şi să mă contrazic tot timpul, poate şi dintr-o dorinţă din asta maliţioasă şi juvenilă de a-i descose pe oameni şi de a-i forţa să-mi dea punctele lor de vedere cele mai brute. Felul meu de-a fi cred că a rezonat „mănuşă” pe atmosfera politică din Bosnia unde totul e contestare, nervi, frustrare, reproşuri, vină, sânge, nedreptate etc. Natura mea războinică la nivel argumentativ s-a simţit ca peştele în apă într-un loc care pe unii îi sperie sau din contră, le dă senzaţia de superioritate. Mie mi-a dat empatie, adică puterea de a asculta relatarea unui război de care eram atît de departe dar pentru care mă deschisesem la minte şi mă igienizasem de clişee. Sigur, nu total. Am păstrat vădit şi nişte parti-pris-uri, le-am făcut poate chiar şi foarte vizibile în carte, dar rostul meu nu era de a vorbi de istorie, ci poate chiar de a batjocori ideea că istoria poate fi vreodată sinceră şi justiţiară. Războiul din Bosnia i-a fascinat pe mulţi fiindcă a rămas ca un puzzle nerezolvat care te enervează, din ăla pentru care te chinui ore în şir şi nu-i prinzi şpilul. Pe mulţi i-a îngrozit mai ales ideea asta că după Acordul de Pace de la Dayton nu au putut fi delimitate taberele învinşilor şi ale învingătorilor. Nu mai era ca în războaiele mondiale, acum toţi erau învinşi, deşi se credeau toţi învingători. Şi fiindcă nu s-a putut termina foarte clar pe câmpul de bătălie, a început revanşa simbolică – în poveşti, în versiuni paralele ale evenimentelor, în contestarea graniţelor şi a morţilor, în tergiversarea anchetelor asupra genocidelor. Cum să scrii despre un astfel de război? Autorii din Balcani au făcut-o într-un mod cu totul original – cu umor şi cu patetism, cu poezie şi cu spirit justiţiar asezonat cu multă, multă şi acidă ironie. Iar eu am încercat să privesc din propriul meu câmp de bătălie, nici ca ei, dar nici ca un străin.

Cît te ajută viața în România pentru a face poezie despre Bosnia?

M-a ajutat cred enorm să fiu din România. Nu eram nici de-a Vestului, dar nici de-a lor. Eram la mijloc. Puteau relaţiona mai uşor cu mine decât cu alţi „europeni”, nu doar fiindcă eram mai apropiată geografic (fiindcă în realitate se ajunge mai greu de la Bucureşti decât de la Berlin sau Viena, că suntem legaţi foarte prost ca infrastructură de transport de statele noastre vecine din Balcani). Dar ştiau că şi noi am intrat greu în UE, că şi noi avem buba asta mare cu „corupţia” şi simţeau că îi putem înţelege mai uşor. Deci i-am simţit mai deschişi din cauza asta. Şi m-a mai ajutat un lucru – faptul că a scrie despre drama destrămării Iugoslaviei în spaţiul românesc e o temă foarte exotică. Şi de fapt asta m-a îngrijorat foarte mult. Adică în toiul romanelor despre viaţa în comunism, şi a poeziei douămiiste despre fatidica tranziţie la democraţie şi debusolarea ei, hop! apare un alt tip de văicăreală – cu război etnic, cu împuşcături, cu alte drame decât cele ale fostei Securităţi. La bursa valorilor agreate de Occident acestea au fost cele două mari marote ale literaturii din est – drama post-comunistă şi drama post-război a spaţiului Iugoslav. Cine a prins rapid reţeta  a intrat în industria de consum şi s-a făcut om – l-au potopit premiile, ovaţiile, bursele. În anii 2000 târgurile de carte din marile capitale europene au arătat ca o competiţie între cicatrici şi un concurs de Miss Văicăreală şi Mister Condamnare a Crimelor.  În contextul ăsta să fii din România, să încerci să abordezi în poezie nişte teme politice şi să scrii despre dramele concurente din regiune nu pare a fi reţeta succesului. Dar a fost o provocare şi am început să realizez asta pe măsură ce toţi ridicau din sprîncene cu stupoare – Despre Bosnia? Dar de ce, ce treabă ai tu acolo? Ei, uite- aşa – am avut şi eu o treabă acolo. Şi ca orice poet narcisist ce se respectă închei cu un auto-citat care va elucida totul – „eu n‑am venit aici ca să caut ceva anume / am venit aici angajată ca bocitoare”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s