despre niste zile nationale #bosniapartaj

(fragment de jurnal publicat in decembrie 2012 in ziarul „24 ore muresene”)

A trecut 12.12.2012, şi ora 12 si toate cele 12 minute, cu tot cu ultimele sale 12 secunde. Toate s-au aşezat cuminţi, paralele, în cutiuţa specială cu sfârşituri ale lumii. Am supravieţuit? Nu ştim încă. Dar eu sunt tot plecată şi mă pregătesc să scriu acum ultimele două scrisori pentru România pe anul acesta, aşa că vă rog să veniţi cu mine, ca să mă pot întoarce.  Căci nu te poţi întoarce dintr-o călătorie până ce nu o povesteşti, nu?

Am schimbat mai multe gări în ultimele săptămâni. Am rămas şi am plecat. Ljubljana, Zagreb, Sarajevo, Graz, Viena. Şi eu când schimb gările între ele, înţeleg tot felul de lucruri, descâlcesc (vai, ce îmi place acest cuvânt!). Intru şi ies din toate gările acestea aşa cum intră păpuşile Matrioşka una în alta, şi până şi cea mai mică o conţine în ea pe cea mai mare. Penultima scrisoare v-o trimit din drumul spre Sarajevo. E un drum lung, are multe ocolişuri, dar trece mereu pe acasă. Şi imediat ce am ajuns aveam să descopăr o coincidenţă, un fel de „acasă” – pe 25 noiembrie, ziua când ajungeam în gara din Sarajevo, era chiar ziua Republicii în Bosnia. Iar pe 1 decembrie, ziua în care plecam din Sarajevo, era ziua naţională a României. Ca un vals de la o naţiune la alta. Dar 25 noiembrie e doar „un fel de” zi naţională, şi nu una în toata puterea cuvântului. Adică Federaţia Bosnia şi Herzegovina celebrează această zi ca fiind „naţională”, dar cealaltă entitate ce face parte din Bosnia, Republica Srbska nu recunoaşte această dată şi celebrează ziua Republicii doar câteva zile mai târziu, pe 29 noiembrie. Căci aşa e Bosnia. Nu e un ceva, ci e „un fel de”, ceea ce o face inepuizabil de frumoasă, de dificilă şi de vie. Evident că din cauza disputelor etnice, aici o zi naţională nu poate fi decât” un fel de” zi naţională. Şi cel ma frumos moment in dimineaţa aceea de 25 noiembrie a fost când am trecut pe lângă un mall din centrul oraşului Sarajevo. Era încă devreme, străzile încă goale. Şi am trecut pe lângă un tânăr urcat pe o scară, cu un sul mare albastrau în mână. Jos, un bătrîn îi ţinea scara să nu cadă. Tânărul avea misiunea de atîrna un steag galben-albastru (culorile Bosniei) chiar deasupra intrării în mall, în cinstea zilei Republicii. Şi a fost gestul acela când tânărul a desfăcut cu multă migală steagul, şi a observat că era foarte şifonat, şi s-a chinuit câteva minute bune să îl „netezească”, ca să se vadă frumos când va sta în bîtaia vântului. Şi tot efortul lui echilibirstic (scara era cam şubredă şi se tot mişca) şi grija meticuloasă pentru netezirea steagului au fost de o afecţiune nebună, ca şi când o ţară întreagă l-ar fi urmărit cu sufletul la gură şi el era emoţionat şi vroia ca la final steagul să fie perfect neted şi să îşi poată lua încet zborul.  Dar concentrarea lui a fost întreruptă de bătrânul care tot bombănea de jos, cu o mână ţinând scara, cu alta dându-i indicaţii precipitate, arătînd în sus, şi dictând cum ar trebui aşezat steagul. Tânărul devenise deja tot mai iritat. Trebuia să îşi menţină echilibrul, şi în acelaşi timp să despăturească bucata simbolică de material şi să o fixeze aşeze în dispozitivul metalic. Şi pe deasupra să facă faţă şi apostrofărilor tot mai virulente ale bătrânului. Şi am văzut în scena aceasta cum ziua naţională ne pune mereu problema dialogului între generaţii şi mai ales a sensului pe care fiecare vârstă şi epocă îl dă „naţiunii”. Cum tinerii preiau cu emoţie ştafeta de la bătrâni, şi cum bătrânii au impresia că ştiu mai bine, iar tinerii vor să aranjeze totul după propriile gusturi. Şi în gestul acesta atât de simplu dar atât de simbolic ce s-a derulat în faţa ochilor mei am văzut strânsă toată Bosnia, şi disputa acerbă a unei naţiuni fragmentate, „mototolite”, prinsă în tot felul de dezbateri despre cum şi în ce fel să se definescă identitatea fiecăruia, care trebuie să fie până la urmă „fixată” într-un dispozitiv metalic. Aceasta a fost cea mai expresivă „paradă” de cvasi-ziua naţională a Bosniei Herţegovina pe care îmi era îngăduit să o văd.

Am plecat din Sarajevo pe 1 decembrie, făcând parcă un cerc între cele două naţiuni de care sunt atât de legată. Şi am reflectat la semnificaţia zilei naţionale a României prin prisma zilei naţionale a Bosniei şi mai ales a acelei minuscule scene matinale din faţa mall-ului căreia eu i-am atribuit o mulţime de sensuri revelatoare.  Steagurile ne ajută să ne „marcăm teritoriul”, să investim în culorile de pe pânză toate speranţele noastre ordonate în timp şi spaţiu sub formă de prezent, trecut şi viitor. Toate istoriile noastre personale ce fac parte din „marea” istorie. Şi într-o lume tot mai globalizată şi tot mai îndepărtată de rădăcini, steagul apare ca un obiect tot mai „şifonat”, tot mai greu de arborat în public sau de fixat într-un dispozitiv metalic. Toată construcţia identitară ţesută în jurul „naţiunii” nu e decât o formă simbolică de a ne marca teritoriul, de a ne actualiza graniţele ca să ne aducem aminte mereu că acolo unde mă termin Eu începe Celălalt. Bosnia e fascinantă pentru că nimeni nu ştie încă unde se termină Eul ca să poată începe şi Celălalt. Şi războiul continuă mocnit, şi totul e amânat şi amestecat. Nu doar în găurile de gloanţe de pe faţada clădirilor din Sarajevo care te privesc ca ochii opaci ai unui copil orb şi speriat.dar şi gestul tânărului care fixează cu greu steagul în dispozitivul metalic, şi în tremurul mâinii sale. Căci nu e doar mîna lui pe steag, sunt şi mîinile bătrânului încolăcite acolo, sunt mâinile mai multor tineri şi mai multor bătrâini amestecate, şie pe deasupra mai sunt strigătele bătrânului care vede istoria „mototolită” a Bosniei şi vrea să i se facă dreptate, vrea să vadă steagul fluturând peste sângele confraţilor morţi în război.

Of, dar Bosnia e mai mult decât atât, aşa cum orice naţiune e mai mult decât poveştile sale fondatoare, adesea sângeroase şi crâncene, cu războaie şi învinşi. Bosnia e, ca în povestea holywoodiană regizată de Angelina Jolie, un teritoriu de „miere şi sânge”. Pe lângă disputele etnice, e veselie şi cântec, e prietenie şi deschidere la orice pas. Şi parcă aşa poţi imediat astupa găurile gloanţelor din clădiri. Culmea, într-un oraş cu numeroase probleme identitare, încă divizat simbolic între diversele etnii ce îşi marchează la orice pas teritoriul, nu te simţi niciodată ca un străin.  Eşti prieten înainte de a fi străin. Muhamed, amicul meu bosniac care îmi ghidează paşii prin bogata istorie a oraşului Sarajevo,  e poate omul cel mai potrivit cu care să petrec cvasi-ziua naţională a Bosniei. E născut în Republica Srpska, a studiat gimnaziul şi liceul în Sarajevo, a absolvit universitatea în Viena şi acum lucrează ca şi consultat în România (Cluj şi Bucureşti). Vorbeşte o română splendidă (uneori cu accente subtile de Ardeal), pe lângă celelalte 7 limbi străine pe care le foloseşte curent în călătoriile sale de afaceri. El mi-a arătat o nouă Bosnie prin prisma unei noi Românii pe care o reconstruiam acolo, cărămidă cu cărămidă, din impresiile sale.  Mi-a subliniat cîte asemănări  sunt între ţările noastre şi mi-a confirmat că nici el nu s-a simţit nici o clipă străin în România. Şi am început apoi amândoi să descoasem această familiaritate pe care am simţit-o amândoi faţă de cealaltă ţară. Naturaleţea cu care ne-am putut aşeza confortabil în altă cultură. Şi m-a impresionat teribil frumoasa lui declaraţie de dragoste faţă de Bosnia, cu ricoşeu în România:

 „Nu mi-e frică de nici o ţară străină, mi-a spus el jovial, căci atunci când spun ceva pe limba nativilor, devin de-al lor şi sunt în siguranţă. Dacă îi facem pe ceilalţi să zâmbească pe limba lor, gata, nu mai e nici o graniţă, nu mai e loc de altceva, e numai prietenie. Nu mă simt străin în nici o limbă, dar trebuie să recunosc că râd numai pe limba mea. Da, atunci când glumesc cu alţii, în orice altă limbă, ştiu că în adâncuri eu pot să râd numai în sârbo-croată”.

Muhamed e emoţionant cînd vorbeşte despre identitatea lui, tradusă prin felul în care îi place să râdă, căci el e cumva spiritul oraşului Sarajevo – e multicultural şi înrădăcinat, vechi şi nou, divers şi unitar în acelaşi timp. Şi  m-a inspirat să fac şi eu această declaraţie României – când râd, râd numai în limba română. Căci deşi râsul are forma lui unică de exprimare a individualităţii, el ne leagă profund de ceilalţi şi devine universal. E puntea între noul născut şi noua lui familie, e forma primară a apropierii noastre de lume. Căci râsul e spontan şi netrucat, şi nu are legătură nici cu politica, nici cu istoria, nici cu steagurile nici cu zilele naţionale recunoscute sau contestate. Râsul e întotdeuna „pe limba noastră”, şi mai aproape de atât nu se poate ajunge, de aceea râsul apropie şi niciodată nu separă. Şi iată cum am aflat de la Muhamed cel din Bosnia, Austria şi România că râsul e o activitate cu implicaţii naţionaliste benefice J

A fost pentru prima dată când am sărbătorit ziua naţională pe drum, printre graniţe, arătându-mi paşaportul. Şi a fost totul ca o interesantă invitaţie la reflecţie asupra a ceea ce simt cu adevărat când spun că sunt din România, asupra  rezonanţei acestor cuvinte, a emoţiilor strânse toate ca într-un buchet în gât atunci când mă identific cu România, atunci când sper în aceeaşi limbă cu care scriu poezie şi cu care am învăţat să gândesc critic ca să pot găsi România din mine. În acest sens,  sloganul conceput de echipa noastră de la Romanian letters a fost simplu şi cuprinzător – „Iubeşte-ţi ţara şi când nu e  1 decembrie. România eşti tu.”

Dar în călătorii nu primeşti doar cadouri,  mai şi pierzi câte ceva. Eu mereu pierd, fie cercei, fie eşarfe sau mănuşi. Toate aceste mici şi aparent insignifiante obiecte de uz estetic personal rămân cumva blocate în geografia locurilor pe care le vizitez. Las urme ca să mă leg de locuri. Abia în autobuz mi-am dat seama că la Sarajevo mi-am pierdut un cercel. Dar nu am niciodată senzaţia că pierd, nu îmi pare rău. Înţeleg totul ca pe o formă de circulaţie a obiectelor în natură. Ca pe un troc – primeşti ceva de la un loc anume, şi îi dai în schimb un obiect rupt din tine. E ca acea replică dintr-un roman de Leonida Neamţu – „plătim chirie pentru speranţă”. Toate obiectele pierdute rămân acolo ca să fie găsite de cineva, ca să fie duse mai departe.  Mi-am pierdut cercelul cu piatră roşie în Sarajevo, cred că undeva în staţia de tramvai din faţa gării. Am plătit chiria pentru speranţa. Am înţeles că mă pot întoarce.

Cred ca iar am făcut cam multe piruete în această scrisoare, de la steaguri, zile naţionale şi râsul în limba natală până la cerceii lăsaţi în chirie pe străzile noilor oraşe. Ca să nu vă ameţesc cu totul, mă retrag şi mă pregătesc de următoarea gară pe care să v-o povestesc – Wien Meidling, unde mi-am pierdut manuşa grena. Ca să îi regăsesc traseul şi să plătesc speranţei chiria cuvenită, vă aştept săptămâna viitoare, la ultima scrisoare pe anul acesta.

(PS Şi uite de aceea îmi plac atât de tare scrisorile, că sunt ca marea, învăluite intr-un fel de flux şi reflux al scrierii, al aproapelui şi al departelui, în care ultima scrisoare devine prima şi viceversa.)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s