Romanian Letters. Scrisori către România (dec 2012)

Cum spuneam, nu îmi place să fac cu mâna în gară (mă repet, dar ce sunt scrisorile acestea altceva decât o repetiţie continuă, ca a fetiţei cu rochie albă căreia îî tremură genunchii când repetă de nenumărate ori poezioara pentru serbarea de Crăciun?). Deşi e ultima scrisoare pe anul acesta, nu voi face cu mâna, şi totuşi,  vă avertizez că va bate puţin vântul patetismului pe aici, o să-mi tremure puţin bărbia cu siguranţă, dar vă rog să treceţi cu vederea. Şi chiar dacă fetiţa se bucură că a dus poezioara la sfârşit şi nu a uitat nici un vers, îi tremură genunchii în continuare minute în şir. Scrisorile mele pentru România sunt nişte bile, le tot mişc de colo-colo, le arunc şi ele se tot ciocnesc una de alta şi de oameni şi locuri şi se întorc la mine, mai întâi ca să mă sperie cu distanţa,  şi mai apoi ca să mă mângâie pe frunte.

O să încep cu trei cuvinte care-mi răsună în minte de câteva zile, de origine slavonă, punţile mele către confraţii balcanici. Cu cât stau mai mult în Balcani, cu atât descopăr că avem în comun nu doar tradiţii, “sîrbe” şi “învîrtite”, sarmale şi răchie, dar şi multe cuvinte îngemănate, pe filiera slavonă. Plămadă, mlădiţă şi tălmăcire sunt cuvintele care îmi tot sună în urechi. Sunt pline de poezie, ia repetaţi-le şi voi de câteva ori şi lăsaţi-le puţin pe limbă, o să le simţiţi cu siguranţă seva. Plămada e fiica lui a plămădi, un verb despre actul facerii, al creaţiei, ce trimite către o mulţime de lumi  posibile, încă nenăscute sau în curs de plămădire. Are un aer arhaic, puţini cred că îl mai folosesc în zilele noastre. Şi totuşi, cât de spumos răsună în urechi întrebarea – din ce eşti plămădit? Mlădiţa e ca o primăvară, e un fir verde şi sprinten de iederă ce se încolăceşte de braţele scaunului meu chiar acum, când îl scriu. Mladi sunt tinerii din Ljubljana care se iau la întrecere cine ajunge primul sus la castel. Mlada Vlada, îmi place la nebunie cum sună, şi mă amuz de această nouă poreclă, deşi sensul concret e unul ambiguu şi cam prea politic (guvern tânăr sau în sens simbolic nouă conducere – şi pe aici tocmai au avut loc alegerile, au fost numeroase proteste de stradă anti-guvern, deci expresia nu este deloc una lipsită de conotaţii negative). Dar mlădiţa mea e verde şi vorbeşte despre începuturi, deci tot la creaţie ne întoarcem. În satul copilăriei mele se vorbea uneori de mlădiţele din păr – cu referire la şuviţe. Ce frumuseţe iese din aceste frunze tinere care ajung, iată, să denumească în metaforele populare însăşi podoaba capilară, ca o cunună de primăvară pe care fetele şi băieţii proaspăt daţi în pârg o poartă pe creştete. Sună ca o mlădiere! E iarnă şi e foarte frig acum în Ljubljana, văd că vorbesc nepermis de mult despre primăvară şi grădini verzi, drept compensaţie. Iar tălmăcirea e fiica lui a tălmăci, e dezvrăjirea, desfacerea de sensuri, traducerea, dragostea limbajului întoarsă către sine (tălmăcitorul e un fel de Narcis, nu-i aşa?). Toate au un iz arhaic, nu prea le folosim în limbajul comun, poate de aceea le preţuiesc acum ca pe nişte comori regăsite. Şi toate trei mă trimit cu gândul la scrisori, la spuneri, la poveşti – sunt plămădite, sunt mlădioase, de tălmăcit şi răstălmăcit. Puse laolaltă ele compun o mică simfonie de cuvinte – o auziţi?

Dar am ajuns în Wien Meidling, o gară mică şi foarte cochetă din capitala Austriei, care nu are nimic din fastul şi agitaţia perpetuă a gării centrale Wien Westbahnhof, dar pe care o salut acum ca pe o veche prietenă, căci ne cunoaştem déjà de prin 2009, de când călătoream frecvent pe ruta internă Viena-Graz, eheeei, dragii moşului, ce vremuri! (primul semn de patetism, cu accente de îmbătrânire şi lamentare timpurie, m-am oprit totuşi la timp). Totul a început firesc – mi-am pierdut încă din primele clipe mănuşa grena. M-am desperechiat, am plătit de la sosire chiria pentru speranţă, Viena îmi ura deci bun venit. Cu o săptămână în urmă se încheiase marele târg de carte Buchmesse Wien, la câteva zile după târgul de carte Gaudeamus de la Bucureşti. Şi citisem pe blogul unei pasionate cititoare de literatură română contemporană, care locuieşte de cîţiva ani buni la Viena despre impresiile puternice lăsate de  lectura publică a unuia dintre cei mai importanţi poeţi tineri contemporani – Claudiu Komartin.  Invitat an de an la importante festivaluri de literatură din lume, Claudiu este şi unul dintre cei mai traduşi poeti tineri de la noi. Cu această ocazie a avut loc şi lansarea volumului antologic de poezie Und wir wenden die Maschinen fur uns weinen lassen (Şi vom lăsa maşinile să plângă în locul nostru), tradus/tălmăcit de Georg Aescht la prestigioasa editură Korrespondenzen. Cartea, în ediţie bilingvă, face parte din seria Tradukita poezio, o colecție de poezie din Europa de Sud-Est în care au mai fost publicați câte un poet din Croația, Bosnia, Serbia, Macedonia și Albania şi se găseşte deja prin toate marile librării ale Vienei, aşteptându-i pe austrieci să îl răsfoiască. Rodica, prietena mea care ‘vânează’ cu pasiune toate evenimentele cu scriitori români ce au loc la Viena, a descris în cuvinte emoţionante impactul lecturii lui Claudiu şi freamătul unei săli pline de austrieci impresionaţi de prospeţimea poeziei din România. Şi mi-aş dori ca astfel de insule de promovare a culturii române prin tineri talentaţi să devină o normalitate, atât peste graniţe cât mai ales în România. Şi vreau să-i mulţumesc lui Claudiu pentru că a lăsat în urma lui aerul respirabil al poeziei sale la Viena, şi a născut în mine emoţiile regăsirii unui pământ fertil – mândria de a face parte dintr-o cultură europeană de prestigiu. Ca şi în alte dăţi, lectura sa a fost una de impact, captând atenţia tuturor cu stilul său sacadat şi foarte personal de a-şi “intona” versurile. Nu am fost acolo dar impresiile sunt atât de vii încât am fost acolo şi am respirat  uluită, ca şi publicul său. Claudiu e un ambasador în toată puterea cuvântului, şi cei care nu l-aţi descoperit încă aţi face bine să o faceţi. A pus bazele, de mai bine de un an de zile, unei edituri axată în principal pe titluri de poezie contemporană, în colecţii elegante cu design minimalist care şi-au impus deja propriul stil (Casa de editură Max Blecher), este redactorul celei mai multiculturale reviste literare  din România, axată pe traduceri în şi din literaturile străine (Poesis internaţional) şi este organizatorul clubului de lectură Max Blecher, ce se desfăşoară de aproape doi ani cu regularitate atât în spaţii culturale din Bucureşti cât şi din ţară (Sibiu, Braşov, Timişoara, Bistriţa, Oradea etc). Eforturile sale de a reuni energiile pasionaţilor de litere fac ca poezia să circule liber, să ajungă aproape de cei care au nevoie de ea şi un astfel de dar făcut culturii române, la noi şi peste graniţe, estede nepreţuit. Fiţi cu ochii pe Claudiu, va avea mereu de împărtăşit ceva de calitate. (www.unanotimpinberceni.blogspot.com )

Dar nici nu am ieşit bine din metroul vienez, şi dau de un alt nume românesc de prestigiu – sculptorul Ioan Nemţoi. Foarte aproape de celebra atracţie de sezon – Rathaus Christkindl Markt (Târgul de Crăciun din faţa Primăriei oraşului Viena) (deci chiar în buricul târgului, cum se spune), la parterul hotelului de lux Levante Parliament, am văzut scris cu litere mari şi roşii – Nemţoi Restaurant & Bar. Am aruncat o privire înăuntru şi am descoperit imediat marca inconfundabilă a sculpturilor monumentale de sticlă roşie ale artistului Ioan Nemţoi, originar din Dorohoi şi ajuns acum în toate marile galerii de artă din lume. Pe acest “Brîncuşi al sticlei”, cum este adesea numit de criticii de artă,  îl cunosc de ani buni, căci i-am admirat adesea “înflăcările” sticloase ce pârjolesc privirea expuse în galeria sa privată de pe Calea Victoriei 126. Şi regăsirea lui în centrul Vienei, ca designer al unui restaurant şi hotel exclusivist m-a bucurat nespus. Cei ce veţi călători la New York nu rataţi de asemenea cealaltă galerie personală Nemţoi – situată în una din cele mai populare locaţii ale Manhattan-ului – Soho. E o senzaţie superbă de regăsire de fiecare dată când întâlnesc un artist român apreciat, expus şi recunoscut într-o altă ţară. E o senzaţie de integrare şi normalitate, prin aprecierea faţă de frumos. Şi după impresiile puternice ale lecturii lui Komartin la târgul de carte vienez şi revederea sculpturilor lui Nemţoi, regăsirea lui Brâncuşi în colecţia privată cu cei mai importanţi artişti ai secolului trecut din muzeul Albertina m-a făcut să înţeleg că este absolut minunat să ne purtăm cultura într-un bagaj oriunde am merge, că orice regăsire e un acasă, şi orice artist român apreciat la adevărata valoare devine un ambasador al frumosului cu gust specific românesc. Viena mi-a devenit astfel de trei ori mai familiară. Gândul m-a purtat imediat la o altă senzaţie de regăsire avută la Berlin, într-una din cele mai apreciate locaţii de spectacole din capitala Germaniei, Teatrul Rosa Luxemburg (tot în buricul târgului, na!), unde a răsunat timp de 2 ore în faţa sălii pline ochi vocea Mariei Răducanu, una din cele mai importante artiste de jazz din România. Amestecurile sale de foclor şi romanţe interbelice, fado şi Maria Tănase ţi se imprimă în auz şi vocea ei puternică şi mlădioasă (ce bine că pot folosi din nou acest cuvânt!) te poartă din prezent în trecut şi retur ca un tren de mare viteză, ca o madlenă proustiană înmuiată în sunete. Am fost fericită să o ascult pe Maria la Berlin, şi să îi mulţumesc apoi în culise pentru că mi-a atâţat si astâmpărat dorul de casă deopotrivă, şi pentru că dintre buzele ei iese mereu vraja aceasta care uneşte oamenii din toate colţurile lumii. Vă îndemn să nu rataţi concertele ei din perioada următoare, căci o voce de jazz înmiresmează orice colind şi o iarnă trecută prin vocea Mariei Răducanu devine o poveste de neuitat. Cu astfel de ambasadori culturali în lume eu mă simt foarte în siguranţă. Căci din ei suntem plămădiţi. Trebuie doar să îi privim mai des şi să îi preţuim, nu ca pe trofeele pline de praf din vitrina din sufragerie, ci ca pe nepreţuitele bijuterii de pe noptieră, gata oricând să ne încânte şi să fie purtate  a doua zi şi “asortate” la noi înşine. Şi să nu uităm să facem uneori şi gestul acesta simplu, ca după aplauze, să le mai mulţumim încă o dată şi în culise, să ştie că suntem în siguranţă cu ei şi că îi purtăm în bagaje.

Privesc puţin peste umăr la anul 2012 şi regăsesc nenumărate scrisori nescrise, netălmăcite. Rămân cu ele în degete. Rămân cu bucuriile nespuse, dar pregătite să fie retrăite. Ca atunci când cobor pe peronul gării din Viena şi cel mai important gest pe care îl pot face e pierderea unei mănuşi. Vă doresc şi vouă cât mai multe chirii pentru speranţă, cât mai multe rămâneri şi regăsiri ale României fireşti, cea care nu e la televizor şi nici în topuri, în reviste sau afişe. Ci e în mlădiţa aceea care umple sălile de spectacole, librăriile şi galeriile de artă. Mlădiţa aceea ruptă din noi care îi face pe necunoscuţi să ne aplaude şi să simtă în ritm cu noi. Când mă apropii de ultimele rânduri nu mă sperii, căci orice scrisoare e o regăsire, e o alergare disperată către ghişeul de obiecte pierdute al fiecărei gări prin care trec. La mulţi ani şi la multe scrisori regăsite şi la multe gări către acasă vă doresc!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s