aleea din spatele spitalului

Photo0171

e neluminata. nu functioneaza nici un felinar pe aleea asta. si parca e mai rece aici decat pe bulevard. ma uit atent in jur. grabesc pasul. se vad cateva luminite la etajele superioare ale spitalului. bolile incurabile ne tin treji. de aici spitalul se vede din spate ca o spinare buboasa de urias. cineva isi face poate rugaciunea. un ac de seringa cauta o vena. nu ma mai uit in sus. ma intrerupe alarma unei masini. se opreste repede,  in cateva secunde. ca un tipat scurt inabusit sub perna. ca o durere care dispare sub anestezic. sau capul unui copil care se ascunde sub patura cand i-e frica. cu cat vezi  mai mult se face mai frig.

se vede intrarea la morga, din spate. o hala mare si luminata cu gardul ruginit, cu multe grilaje la geamuri. sa te simti mai in siguranta. aud voci de barbati si cineva rade zgomotos. poate ca brancardierii verifica daca hainele mortilor sunt de firma si fac misto. vizavi e un restaurant sobru. „bussiness lounge”. bolile incurabile sunt niste negocieri de afaceri. cat dai, cat iei? poate ca mai vin si medicii pe aici. are peretii grena. sunt lumanari pe mese. e un local scump, stilat. la geam un barbat carunt, serios. pare a fi diplomat. vorbeste in spaniola. si foloseste cuvinte lungi pe care le accentueaza  tacticos. nu le pot distinge dar ii vad buzele cum se misca. parca musca din ele. o fi in misiune sau vorbeste de placere? doi tineri il asculta atent. le palpaie in sticla ochelarilor lumanarea rosie de pe masa, au palmele impreunate. poate sunt intelectuali, poate au scris macar o carte. unul noteaza ceva pe o hartie. o face oare din placere? ii plac oare cuvintele alea lungi? au toti trei sacouri deschise la culoare si camasi albe cu gulerul desfacut. intunericul verii s-a fixat aici pe aleea din spatele spitalului municipal. ei nu il vad, au lumanarele pe mese.  nu le e frig, asculta ceva inteligent.

un incendiu ar fi ceva binevenit. ar face ravagii dar ar mai lumina un pic aleea asta. plus sirenele pompierilor. ar opri  poate bascalia celor de la morga.

cei doi tineri asculta atent. nu se pot teme de nimic. un gest rupe ritmul lui elegant. batranul scuipa discret in servet samburele unei masline foarte aromate.

la casa vecina o adolescenta cu parul roz a dat muzica la maxim. canta refrenul  si da din cap. i se vede umbra pe perete. se balanseaza. a stins lumina si

geamurile se zgaltaie usor de la vibratii. cuvantul lacrimi se repeta la nesfarsit. nu inteleg bine versurile. cine naiba sa inteleaga versurile despre lacrimi? da din cap cu volumul la maxim. nu i-e frig. nu-si vede umbra, doar eu o vad si mi-e frig. canta fals. cum naiba sa nu canti fals despre lacrimi?cred ca se spala rar pe cap ca sa nu i se duca culoarea.

in curtea de langa pare ca nu locuieste nimeni. peretii sunt scorojiti si nu e nici o lumina aprinsa.  poarta nici nu are clanta. o intrare nu mai e urmata de o iesire. sau dincontra poate ca in casa asta mai intai iesi si apoi intri. din intunericul ala nelocuit apare brusc langa poarta un cap de batrana.  se sperie cand ma priveste si isi strange instinctiv capodul la piept. e ciufulita, ma sperii si eu. seamana cu casa ei nelocuita. e scorojita si nu-i vad gura,  dar cred ca nu are dinti. are o gura nelocuita. de ce i-ar mai trebui clanta? ne privim una pe alta in treacat. ni se face si mai mult frig. ca atunci cand ne prinde cineva goi in baie,  si ne ducem mainile la piept si la pantece. privirea  ne aduce frigul in oase.  trec prin fata ei grabesc pasul dar simt ca parul ei si capodul miros puternic a naftalina. si cred ca ambulantele inca o sperie, desi le aude in fiecare ora, intrand si iesind de la urgente.  o sperie pana si o pisica mica si alba care trece pe alee, si miauna de foame sau de motani. ce culoare capata albul acesta pe intuneric? cum sa nu te sperii?

apoi e cabinetul stomatologic, o cladire mare si eleganta, renovata, vopsit in portocaliu. nu se vede bine inauntru. sunt grilaje inalte, mai ceva ca la morga. dar nu sunt ruginite, sunt noi. nu vad dar acum sigur e pe scaun un pacient cu o privire disperata si neputincioasa,  si o freza ce-i zambeste malefic langa tample. e cea mai luminata casa de pe alee. e vopsita intr-un portocaliu aprins. e renovata si igienizata. e neputincioasa.

iar in  coltul strazii e o femeie care doarme pe caldaram, sub o prelata cu picatele. a fost poate deznationalizata, si-a pierdut casa. a locuit poate o viata intreaga pe aleea asta si acum au dat-o afara. si-a pierdut dreptul la o casa care sa para nelocuita. si doarme pe caldaram. poate ca inca mai asteapta ceva, ca bolnavii din spital. acum nu mai poate pune naftalina prin toate colturile casei. acum e sub o prelata cu picatele. nu ii mai e frica de nimic. doarme. nu poate sa aprinda sau sa stinga lumina. e doar intuneric. ii trece un gandac pe langa degetul mare de la picior. horcaie.  langa ea intunericul se subtiaza brusc, am ajuns in capatul aleii. langa somnul ei se termina spitalul si bolile. e liniste.

cred ca unui orb care trece pe aici, nu i-ar fi asa de frig. daca ar izbucni incendiul ala acum, lui nu i-ar fi frica. ar numara in gand orele ramase pana cand si-ar imagina ca se face ziua. ar zambi si, imaginandu-si ca e noapte, i s-ar face poate somn, ca la Pavlov. ajuns la capatul aleii, n-ar avea unde sa priveasca inapoi. nu i-ar fi frica. s-ar aseza sub o prelata cu picatele.

Anunțuri

O părere la “aleea din spatele spitalului

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s