Berlinul e o anamneză intr-o anemonă

insuportabila uşurătate a fiinţei

În postarea asta nu a dispărut definitiv entuziasmul, dar a venit întunericul. Şi cum întunericul nu e decât „un muzeu al luminii” (ca să îmi citez un bun amic, poet şi filosof), atunci haide să privim întunericul ăsta în ochi.  Săptămâna aceasta mi-a fost dat să văd partea întunecată a Berlinului, cea care seduce şi îngrozeşte deopotrivă.

Vinerea trecută am participat la prima mea petrecere „underground”, căci Berlinul e hipsterland şi trebuie explorată şi această faţetă. Am fost la o petrecere caritabilă pentru femeile din Maroc, care fac distanţe mari pe jos şi campania aceasta dorea să le cumpere biciclete. Petrecerile acestea sunt de obicei private, cu oameni foarte diverşi, cumva elitieste şi foarte „alternative” – începând de la dress code, până la trupele care cântă, cocktaurile weird şi încheind cu locaţia ultra ascunsă, de trebuie să spui vreo două parole în tot felul de ganguri ca să intri. după 2 pahare si trei priviri, nu mai intreaba nimeni care e de fapt raţiunea caritabila a petrecerii, acela e doar pretextul. (analiza morală a acestui aspect o lasam pe alta data). Asta a fost partea FUN, încercarea de a-mi aminti parolele (care erau in araba, of course) şi de a găsi locaţia labirintică şi dialogul într-o germană aproximativă cu bodygourd-ul chel şi cât un munte, care trebuia convins de bunele mele intenţii.  Am ajuns aici printr-o cunoştinţă a unei cunoştinţe, o miniognă pe nume Bianca, berlineză get beget, artistă blazată care la 34 de ani îşi caută încă „libertatea” interioară (ca noi toţi, dealtfel). Un specimen foarte interesant, mai ales că avea acea frumuseţe fragilă şi obraznică deopotrivă care pe mine mă înnebuneşte la femei, şi nu întâmplător, cam toate bunele mele prietene arată aşa.. în fine, să nu facem psihanaliză de şosea, să trecem mai departe. ideea e ca ne’am apropiat repede şi ne-am plăcut. Ea are şi o emisiune la un radio local, http://www.multicult.fm  (un radio f dragut, cu emisiuni in mai multe limbi străine, care emite dintr-o piaţă de legume, cu multe poveşti ale imigranţilor berlinezi, eu il ascult acum mereu), unde dealtfel am făcut şi eu pe vedeta luni dimineata dând un interviu despre planurile mele literare inspirate de Berlin (eu, adică aia, cum îi zice, a, Miruna Vlada). Să depăşim vedetismele aride. Petrecerea nu a fost deloc cine ştie ce: mulţi „ciudaţi” interesanţi, evident, care abia aşteptau să îşi etaleze „ciudăţenia”,  alienare cu paharele în mâini şi dând automatic din cap pe ritmuul muzicii „electro rave” whatever. Mi se spunea cu condescendenţă că petrecerea va „începe mai târziu”.. am cunoscut oameni neprietenoşi, care subliniau că „eşti străin”, care nu răspundeau la salut, foarte blocaţi în ei înşişi şi în mini grupul lor de local kombat. Bleah. De acolo am plecat într-un club, în căutarea fericirii. Mie şi Biancăi ni s-au alăturat alte 2 prietene ale ei, tot din categoria alienate 30 plus, cu probleme existenţiale, bani mulţi şi senzaţia de vid interiorr, da, ştim, cunoaştem. Toate îmi spuneau că sunt aşa tânără, că ce minunat e să ai 25… Doamne….

Am explorat cu această ocazie zona Kreutzberg, Kotbuser  tor, zonă binecunoscută pentru viaţa agitată de noapte şi numeroasele cluburi şi stilul hipsteresc de asumare a distracţiei. Am văzut mulţi dealeri de droguri „înfometaţi” (şi înspăimânăîtori ca look), turci agresivi şi beţi, fete vulgare şi drogate, oameni de 30-40 de ani din corporaţii înghesuindu-se în cluburi pe lângă „tineri” ca să mai poată respira… Am ajuns până la urmă într-un loc simpatic, deşi foarte aglomerat, care mi-a amintit puţin de Gin factory din centrul vechi bucurestean, era uşor burghez şi cu băieţi de bani gata şi cu mulţi străini, ceea ce a fost ok, căci am putut şi eu să nu mă mai jenez cu germana de nivelul „wie geht’s”. Muzica a fost efectiv senzaţaională, viniluri din anii 20, jazz curat si muzică latino soft, excelenta!!  La întoarcere am fost insă efectiv îngrozită, trezită la realitatea post bahică – metroul era plin de oameni beţi, pierduţi, adormiţi, mahmuri, nervoşi sau gălăgioşi, libidinoşi, turişti cu gustul Berlinului de noapte încă scurgându-se  pe buze.. Am ajuns acasă obosită psihic şi cu promisiunea că nu voi mai merge intr-un astfel de loc multă vreme de acum încolo. Am simţit o uriaşă tristeţe.

Sambata si duminica m-am odihnit şi m-am plimbat prin parc. Luni şi marţi au fost zile active, am fost la birou, am citit mult şi am interacţionat cu colegii, am fost activă la seminar. Miercuri am mers din nou la Freie, de data asta cu Andra, colega mea de la doctorat în vizită pe aici, cu care dealtfel mi-am petrecut întreaga zi. Acolo am cunoscut alte 3 colege din programul doctoral care se anunţă prietenoase şi cu care sper să mai povestesc şi în zilele ce urmează. Apoi ne-am întors „în oraş” (căci la Freie eşti clar în Popeşti Leordeni) şi vreo 2 ore ne-am plimbat cu autobuzele double decker prin centrul Berlinului, in frumoasa dupa-amiaza insorita. Apoi am poposit la Humboldt la o conferinta excelenta cu fostul legal Adviser al Consiliului European, care a prezentat un scenariu de ieşire a UE din criză cu totul şocant, dar foarte viabil (europa pe două viteze, statele euro, statele non euro, alea euro sa isi faca propriile institutii si propria organizare, sa isi revina economic si apoi sa poata accede si alea non euro in gasca lor, un fel de mini UE cu cele mai puternice state.. in fine, destul de complicata si controversata varianta, dar a provocat numeroase idei de reflectat).

Joi si vineri au fost niste zile negre, m-a durut ingrozitor piciorul drept şi nu am mai putut merge, a venit un medic de urgenta acasa, long story, se pare ca am avut o criza acuta de artrita (total atipic pentru o fata de varsta mea, dar avand in vedere problemele mele anterioare la picior…). am trecut prin niste dureri de neimaginat si mi-am adus aminte ce înseamnă să reinveti alfabetul corpului tau pentru a-ti stăpâni durerea, să fii departe de cei dragi şi doar vocea lor la telefon să te mai vindece puţin, să ai totuşi aproape nişte „străini” foarte binevoitori care să te ajute cu tot ce pot… Colegii mei de apartament s-au dovedit nişte comprese de pus pe rană, au fost foarte săritori şi drăguţi. Pe mine bolile (mai ales la picior) mă destabilizează complet, mi-a venit o poftă să scriu încrâncenat, să îmi înăbuş din nou teama şi disperarea. acum sunt puţin mai bine, sper ca de mâine să pot merge şi să îmi reiau cât de cât fragilul echilibru. am mancat putin, am fost ameţită, mi s-au făcut injecţii foarte dureroase, am vrut să strig ajutor, am primit telefonele „acelea” care te ajută şi te înfundă deopotrivă, a fost vocea lui mereu acolo ca Turnul televiziunii aici în Berlin, oriunde mă duc ştiu că antenele lui sunt undeva acolo luminând şi arătându-mi drumul spre casă.

Partea bună a bolii: am citit Kundera, minunatul Kundera pe care îl recitisem şi înainte să vin aici (Insuportabila uşurătate a fiinţei, care s-a potrivit mănuşă pe ce trăiam şi pe ce repudiam eu atunci) şi acum am citit două alte minunăţii, Lentoarea şi Identitatea, scurte, atroce, frumoase, puternice, de neuitat. Au fost dăruite de O şi asta le-a înmulţit cu siguranţă farmecul. Kundera e sclipitor. Are umor, are profunzime, are personaje ciudate, deştepte, dezmăţate, mereu revoltate şi apoi  revoltate împotriva propriei revolte. Şi cărţile astea mi-au făcut atâtea decantări interioare, atâtea idei de scris, atâtea explorări cu bagheta magică a introspecţiei, am lăcrimat şi am ajuns pe celălalt mal. Nu vreau să îmi pierd niciodxată puterea de a fi uimită şi a mă lăsa duă de uimire în cele mai întunecate cotloane ale celorlalţi, ale mele. Chiar discutam în contradictoriu cu o prietenă zilele trecute care zicea – Miruna, tu prea uşor îţi pierzi minţile după ceva, asta în timp îţi face rău, încearcă să te mai controlezi, să priveşti lucrurile aşa cum sunt, nu aşa cum le desenează imaginaţia ta înfierbântată. Cred că aş putea face asta, dar nu, nu pot să-mi pierd capacitatea de a mă amăgi prin uimire, prin simpla bucurie a imaginaţiei care trece pe deasupra realităţii ca un balon cu heliu, nu , la asta nu pot renunţa, şi mai ales nu înţeleg de ce aş face asta. Ca să constat cu cinism cât de degradabilă sunt şi cât de mult am de regretat? Nu, mai bine o anamneză roz, de carne macră, dulce şi palpabilă cu papilele păpuşii din creier. Berlinul e o anamneză (intr-o anemona) pentru ca e o primavara cruda si pentru că abia când începi să uiţi totul eşti pregătit pentru aşteptare, eşti pregătit să primeşti.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s