„lumea amputata de dinaintea povestilor”

Copiii ştiu mereu, dinainte, când se termină povestea.

După tremurul din voce,

după felul în care cade lumina lămpii pe hăinuţa de pijama

ce trepidează uşor

de aşteptare şi presimţiri.

Sau după mâinile încetinite ale povestitorului,

îmbătrânite brusc

în gestul de a stinge lumina.

 

Copiii sunt mereu pregătiţi de sfârşitul poveştii,

pentru că acolo e ora calmă a închiderii de cerc,

pentru că de acolo somnul e o groapă mare plină de miere

în care se pot cufunda cu ochii închişi,

cu braţele deschise larg.

 

E şi foşnetul foii care pare că se termină,

E neputinţa cu care ţie, cel ce citeşti povestea,

ţi se face somn şi groază,

fără să fii niciodată pregătit

pentru sfârşitul poveştii,

ce îţi iese printre buze

brusc, scurt, inert

ca o şopârlă cu solzi de întuneric.

 

Copiii adorm cu sfârşitul poveştilor în braţe.

 

Povestitorul rămâne înţepenit, cu pleoapele lipite de arcade,

în lumea amputată

de dinaintea poveştilor.

 

El nu înţelege şi nu iartă

de ce sfârşitul poveştilor

 nu se sfârşeste o dată.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s