poeme de Paul Bailey

pe care l-am cunoscut la Festivalul International de Literatura de la Bucuresti, anul trecut in decembrie, si m-a fascinat iremediabil. in poezie e la fel de zemos ca in proza.

Pagină albă 

Am plecat să-mi cumpăr un nou adress-book
Va fi un carneţel foarte mic.

Nu mai suport să privesc tăieturile
De acum două săptămîni.

Acum nu mai e nevoie să notez unde locuieşti şi cum te pot găsi.

Asta e, în sine, o binecuvîntare.

Viaţa de Apoi 

Marjorie crede că eu sînt tu.
Mă cheamă cu numele tău. Am renunţat
Să o mai corectez. Unii ar putea spune
Că am cedat fantomei.

Marjorie ştie că unul dintre noi e mort.
Întreabă cît a trecut de cînd m-am stins.
„Cinci ani”, îi răspund. Îmi spune că acum

Mă odihnesc alături de îngeri şi sfinţi.

Marjorie e înnebunită după animale. Crede
Că ele sînt martorii tăcuţi ai lui Dumnezeu,
spionîndu-ne
comportamentul. Limbile lor odată mute
vorbesc în paradisul unde m-am dus şi eu.

Marjorie e nebună. Marjorie miroase urît. O evit
Pe Marjorie. O întîlnesc numai cînd
Dau colţul. Atunci aflu că tu
Arăţi bine, totuşi; şi tînăr.

Consecinţă 

Mama ta a simţit frisoanele, la fel şi tu.
Ale ei au fost cauza alor tale. „Numai moartea
Le mai poate opri”, a şoptit. „Şi
Aşa aş vrea să se şi întîmple.”

După înmormîntarea ei, ţi-ai făcut prieteni noi:
Jumătăţi, sferturi, sticluţe
Cu gin. Trebuia să le cumperi mici
Pentru a le ascunde bine.

Ea era coreică, tu cirotic. Acesta este
Crudul adevăr. Ea n-a pus nici o picătură în gură,
Doar se lăuda. Iar tu ai devenit o umbră
Înecîndu-i părerile de rău.

Pentru J. 

Această împreunare, această plăcere
Această oprire a ceasurilor la ore neurmărite
Ar putea fi cadoul suferinţei:
Binecuvîntarea a două fantome.

O aşa de caldă întîlnire a ochilor şi a mîinilor
Ar putea fi preamărirea lor:
Undeva-ul nostru în nicăieri-ul lor.

Părul tău e răvăşit dimineaţa.
Cu primele mişcări îl aranjez.
Acesta e un gest care n-ar fi existat
În absenţa lor.

Frumuseţe 

Pretinsul fiu are grijă de pretinsul tată
În infirmeria unei închisori londoneze.
Anul este 1800 şi ceva. E un aprilie tăios.
Mă aflu pe canapea; făcînd vizita anuală
Celui mai demn de milă dintre pretinşii mei prieteni.

Trenul trepidează pe sub Marble Arch
Cînd vocea unei femei îmi spune că sînt frumos.
O privesc. E negresă. E imensă.
Ochii ei au atîta lumină în ei
Încît nu le pot distinge culoarea.

„Eram fascinată în timp ce citeam; eram absentă;
Am fost aşa cum Dumnezeu m-ar fi vrut – frumoasă”,
o aud.
Deodată îmi dau seama că îmi confundă cartea cu o
Biblie.
Încerc să neg mişcîndu-mi capul, dar nu reuşesc.
În schimb,
Acopăr titlul cu mîna şi rînjesc.

http://www.romlit.ro/5_poeme_de_paul_bailey

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s