Istanbul, capitală culturală europeană şi mai mult decât atât!

* dedic această postare lui Radu Vancu, aflat acum în drum spre capitala Turciei, sperând ca „pliantul meu de prezentare” să nu îl inducă în eraore, ci dimpotrivă, să-i deschidă apetitul pentru descoperirea minunatului Istanbul.

Am amânat poveştile vizitei mele la Istanbul de acum 2 sapt deoarece am avut nevoie de răgaz pentru decantarea senzaţiilor puternice pe care le-am trăit acolo. nu mai sunt în aceeaşi vervă narativă ca în cazul aventurii mele bulgare, vizita în Turcia fiind oricum mult mai puţin presărată cu peripeţii, aşa că voi fi mai laconică, punctând doar acele elemente care mi-au atras atenţia.

  • în primul rând cele cam zece ore de hoinărit prin Istanbul (în prima şi ultima zi, în afara programului încărcat al conferinţei) nu mi-au fost fost nici pe-o măsea, ba mai mult, le-am resimţit ca pe un preludiu chinuitor, ce amînă dezvăluirea farmecului la infinit. am început să îmi doresc cu ardoare să mă întorc în atmosfera atât de vie şi de cosmopolită a acestui oraş-graniţă (alături de O. mai ales) cât de curând (planul nostru nebunesc e să fugim acolo de Revelion, dar evident planurile nebuneşti depind de factori obiectivi pe care nu îi putem controla, dar frumuseţea lor e însuşi faptul că există, nu-i aşa? şi nu mai contează dacă se vor adeveri sau nu)
  • în prima zi a fost soare, şi de îndată ce am ieşit din metrou am simţit acea lentoare plăcută a unei amiezi calme de duminică, în care turiştii şi localnicii se amestecă pe străzi în căutare de destindere şi plăceri. trăgeam trolerul după mine şi eram cam înfofolită (fiind prevenită de organizatori că e un frig năprasnic) ceea ce m-a împiedicat să mă bucur de plimbări nesfîrşite prin bazar sau pe cheiurile îmbietoare ale Bosforului. aşa am descoperit că linia tramvaiului 38 e excelentă (pe care l-am asociat afectiv cu minunatul tramvai 34 din Bucureşti, deşi traseul e evident cu mult spectaculos în Istanbul), durează cam 2 ore (nu doar datorită distanţei mari parcurse, dar şi a traficului infernal) şi te poartă prin câteva din cele mai însemnate locuri de promenadă culturală din inima Istanbulului (trecând spre ultima staţie şi Bosforul, cu o privelişte ce taie respiraţia, şerpuindu-se prin cartierul Taksim şi odihnindu-se lîngă unul din zecile de castele de secole 15-16 pe tărâm asiatic.

moscheea albastră

  • am petrecut cam 4-5 ore pe acest traseu, poposind pentru mai bine de o oră în zona foarte aglomerată (fiind şi ora rugăciunii la Moscheea Albastră) dar cu o atmosferă cu totul aparte a hagiei Sultan Ahmet (moscheea albastră, imensă, şi cu străfulgerări mai degrabă sugerate de albastru, venite şi de pe malul mării marmara). aici m-am târguit pentru prima dată. sincer, asta mă îngrozea cel mai mult: comerţul turcesc fiind cunoscut pentru ritualurile sale pătimaşe de negociere a preţurilor, o adevărată provocare dar şi o desfătare pentru turiştii Istanbulului. eu nu sunt o bună negociatoare, sunt prea empatică, îmi vine din jenă pentru vânzător să accept orice propunere numai ca să se termine mai repede chinul. speram să nu fiu nevoită să mă tîrguiesc, deşi aveam intenţia să aduc înapoi în ţară câteva bunătăţuri din Marele Bazar (unde cei ca mine, adică uşor impresionabili de culori şi mişcări, de eşarfe şi mirosuri ameţitoare, îşi pot pierde cu adevărat minţile…). dar am făcut greşeala fatală să zâmbesc unui domn cu mutră tipică de turc (a se vedea una din pozele ilustrative de mai jos) şi mai ales de comerciant versat – el mi-a zâmbit, eu i-am răspuns cu un zâmbet complezent… mare greşeală !… căci începe deîndată să-mi vorbească mieros într-o engleză bine exersată, despre vremea frumoasă, şi despre frumosul Istanbul. eu intru naivă în joc, îi răspund politicoasă, îi mulţumesc de urări. şi hop! scoate un teanc de volume de prezentare turistică a frumosului oraş din buzunarul hainei, căci ce suvenir mai frumos poţi lua de aici decât un volum cu poze mari ale principalelor atracţii turistice ale oraşului, cu explicaţiile de rigoare… şi îmi răsfoieşte volumul cu patimă: aren’t these absolutely great? eu ce să spun, yes, they are, but I dont plan to buy a souvenir yet, maybe tommorow!  şi dau să plec, mulţumindu-i pentru ofertă. era însă mult prea târziu, deja picasem în plasa lui. s-a ţinut după mine vreo 5 min, înconjurându-mă cu cele mai mieroase complimente despre mine, oraş, viaţă, natura înconjurătoare pe măsură ce tot scădea din preţ cu câte 5 lire (preţul de bază fusese 35 de lire turceşti, adică aprox 17 euro, absolut enorm pentru mine..). epitetele sale mirobolante erau înlocuite de refuzul meu din ce în ce mai jenat, şi apoi apotetotic de scăderea ofertei cu alte 5 lire. apoi punctul culminant: where are you from? eu, naivă precum căprioara Bambi: I am from Romania. oooooooooooooo, iese un vaiet adânc din pieptul turcului: ce mai faci? romania, great poeple, beautiful women, Hagi, Hagi... eu eram deja îngenunchiată. îi zîmbesc galeş, şi el profită brusc de derută: the final offer: the lowest price you will ever get in Turkey for such a treasure: 15 lira! eu sunt dată pe spate, era cu 20 de lire mai puţin decât la început, pozele sunt totuşi reuşite, mai îmi ataşase şi nişte vederi cu Hagia Sofia ca bonus, curat chilipir! ok, I’ll take it! şi pecetluim tîrgul. după această achiziţie inima îmi crescuse în piept, iar paşii mei deveniseră tot mai apăsaţi: ha, ce tare sunt, am obţinut oferta cea mai bună, hahaha, sunt un maestru al târguelilor, chiar şi la mama lor, în Turcia! stând apoi pe o bancă, după ce răsfoiesc volumul, dintr-o curiozitate morbidă cojesc eticheta albă pe care scria 35 de lire, acel preţ uriaş pe care eu îl negociasem până la sânge. şi ce să văd sub acea etichetă: preţul real, tipărit pe carte, negru pe alb: 7 euro. adică exact 15 lire cât dădusem eu…. fuck! deci toată negocierea aprigă avusese drept final preţul adevărat al cărţii! o, da, mare negociatoare sunt!
  • hagia Sofia este ceva cu totul ireal. poate trăirea avută acolo e şi un artefact cultural (istoria atât de bogată a acelui loc, semnificaţia lui pentru istoria europeană etc) – aşa cum discutam şi cu un american pe care l-am cunoscut la conferinţă, dar asta nu are importanţă. totul e până la urmă artefact cultural, aşa că să nu ne mai lamentăm cu asta. din păcate în hagie nu am putut intra deoarece aveam bagajul cu mine, şi nu te lăsau cu aşa ceva, dar cele câteva minute petrecute acolo în prostarnare au fost suficiente să mă electrizeze. dacă imediat după asta intram înăuntru şi vedeam mozaicurile acelea creştine de o frumuseţe şi o lumină neobişnuită alături de citatele din coran pictate manual de marii maeştrii caligrafi turci aş fi leşinat pentru câteva secunde, atât eram de învăluită de toată acea frumuseţe ce depăşeşte graniţele dintre religii.
  • apoi m-am pierdut cam jumătate de oră prin străduţele înţesate de oameni, de vânzători ambulanţi care strigă-n gura mare ca să te îmbie să le încerci bucatele, printre chelnerii chipeşi care te trag de mânecă în localul lor unde ceaiul deja abureşte pe masă în aşteptarea desfătării tale… ameţitoare senzaţii, nici nu ştiam încotro să mă uit mai întîi.. ochiul albastru, simbolul turc celebru ce întruchipează norocul te urmăreşte din orice ungher, şi nu poţi pleca de aici fără a lua unul cu tine (eu am luat un colier cu mulţi ochi albaştri, destul de straniu)
  • mi-am permis apoi şi luxul unui kebab de pui, foarte gustos (şi foarte departe de porcărioarele fast food cu acelaşi nume de la noi) cu multe mirodenii şi carnea fragedă, fără alte adaosuri decît verdeaţă şi morcov, reuşind să mă abţin eroic de la minunatele halvale, nuga, rahaturi, şi baclavale care mi se perindau ca nişte cadâne ale gustului prin faţa ochilor, din toate colţurile. chelnerul (cu acele sprâncene negre şi groase care îi fac pe toţi masculii turci absolut irezistibili în ochii mei). m-a întrebat din nou de unde sunt, şi a urmat apoi copy paste conversaţia avută cu târgoveţul pe aceeaşi temă: Romania, Hagi, beautiful women… bla bla. dar mă simţeam bine, eram mândră, sunt convinsă că în Italia într-o situaţie similară nu aş avea aceeaşi senzaţie plăcută…

  • şi că tot suntem la capitolul Hagi trebuie să mărturisesc că numele său a fost invocat cu folos de toţi turcii cu care vorbeam: căci la întoarcere pe cine să văd în sala de aşteptare a zborului către Bucureşti? însuşi Hagi, elegant şi zâmbitor. aveam să aflu de la televizor că tocmai ce negociase cu Galatasaray. e, uite cum poţi fi martor al istoriei ce se scrie chiar lângă tine 😉
  • conferinţa a avut loc în regiunea Sakarya, ce are drept reşedinţă oraşul Adapazari, aflat la o oră şi jumătate de Istanbul, în sălbatica şi frumoasa Asie. campusul universităţii este absolut imens (cam cât oraşul Câmpina dacă ar fi să fac o comparaţie la îndemână) fiind situat pe malul lacului Sakaya, şi la o jumătate de oră de ţărmul Mării Negre. datorită unui cutremur dezastruos de acum zece ani, întreg campusul a fost reconstruit din temelii, şi se vede că totul e absolut nou şi modern. m-am simţit ca într-un campus din ăla din filme: alei largi de promenadă, clădiri uriaşe pentru toate specializările, săli de sport, hoteluri, săli de conferinţe încăpătoare, toate dotate cu cele mai moderne facilităţi.
  • organizarea a fost şi ea bună, deşi conţinutul academic a fost la  extreme: articolele prezentate erau fie excelente, fie submediocre, limba engleză fiind de asemenea o problemă, mai ales că prelegerea de deschidere a conferinţei (cea care pune punctul pe i, keynote speech cum îi zice) a fost în limba turcă, şi a durat cam o oră jumate. deşi profesorul era unul dintre cei mai cunoscuţi din Turcia pe tematica Mării Negre, din păcate nu ne-am putut înfrupta din roadele cunoştinţelor sale şi astea ne-a cam frustrat pe noi, participanţii internaţionali, cam 20 la număr, deci deloc de neglijat. am cunoscut însă o mulţime de oameni foarte inteligenţi şi bine pregătiţi, şi trebuie să recunosc că multe prezentări au fost revelatoare pentru mine (zona Mării Caspice fiind o necunoscută pentru mine ca analiză geopolitică).

alături de un chip tipic de turc cu gene lungi şi sprâncene seducătoare

  • am nimerit în cameră (ce avea pereţii verzi, şi era foarte bine încălzită 🙂 ) cu o româncă ce lucra la Parlamentul European, şi alături de care m-am simţit foarte bine. am format un grup de vreo 5 studenţi cu care am stat mult la taclale, şi ca să ne simţim mai bine, seara vroiam să stăm la poveşti cu berea Efes lângă noi, dar a fost imposibil deoarece în campus era total interzisă comercializarea alcoolului. în ultima seară a trebuit să facem jumate de oră până în oraş ca să ajungem într-un local dansant 😉 unde să ne bucurăm de gustul dulceag al berii Efes. seara a fost una memorabilă, mai ales că am înţeles pe ce se baza stereotipul turcesc:  romania, beautiful women! la o masă de lângă noi o blondă tip bombă sexy, căreia îi ieşeau pe de-a-ntregul dantelurile bikinilor din blugii mulaţi, se întoarce către noi binevoitoare: suntieţi românce? şî ieu! di la Galaţi! munciesc câteva luni pe an aci, voi? eu şi cealaltă româncă ne privim galeş şi îi răspundem prompt: suntem la o … conferinţă! la care ea, printre dezmierdările celor 2 turcaleţi focoşi cu care stătea la masă, ne spune făcând cu ochiul cu subînţeles: aaa, la o conferinţă! baftă fetelor! e mişto aicea în Turcia, o să vedeţi! şi îl sărută drăgăstos pe comeseanul ei înroşit de dorinţă. apoi îşi întoarce posteriorul dantelat la noi şi îşi continuă investigaţia tehnică a masculului. deci cam aşa cunosc turcii frumuseţea româncelor, acum ca şi cu 5 secole  în urmă 😉 apoi m-am prăpădit de râs cu colega mea de cameră, şi de stereotipul cu româncele focoase, dar şi de tonul tendenţios pe care gălăţeanca l-a folosit când ne-a urat „baftă la conferinţă!!”. numai ea ştie la ce se gândea când a spus-o!
  • bucătăria turcească este absolut delicioasă, cu o bogăţie de gusturi imposibil de redat în cuvinte. şi nu vreau să insist asupra acestui subiect, că abia ce am reuşit să îmi revin la dieta normală, austeră şi cu totul bulversată de escapa la Istanbul…
  • înainte de întoarcere am mai avut cam 5 ore de petrecut în oraşul furnicar, de data asta înnorat, cu ploaie şi mai multă oboseală. am putut să îmi las bagajele la un prieten, aşa că am fost liberă să hălăduiesc mai liberă prin Bazarul Egiptean (al mirodeniilor în principal, dar nu numai) aflat cam la o oră distanţă de Marele Bazar, unde nu am mai avut vreme să răscolesc cu privirea căci pierdeam avionul. m-am axat pe explorarea zonei Turnului Galata, am băut cafeaua inegalabilă pe malul Bosforului, m-am bucurat ca un copil îi piaţa de peşte (ca într-un magazin magic de jucării), şi era efectiv să îmi pierd minţile în bazar printre atâtea minunăţii, dar iată şi nişte poze, ce mai tura vura:
 

Bosforul, şi în depărtare, turnul Galata

celălalt mal al Bosforului, în depărtare hagia Sofia

fermecată, în piaţa de peşte

  • iar mîine, 29 oct este ziua naţională a Republicii Turce (care împlineşte 87 ani), aşa că le urez şi lor, cum le-am urat şi austricenilor, un sincer La mulţi ani! aici trebuie să mai precizez că am fost foarte impresionată de patriotismul curat şi frumos al turcilor, cu steaguri roşii cu semilună din 10 în 10 metri (am văzut chiar şi într-o toaletă publică!) şi cu chipul deosebit de seducător al marelui Mustafa Kemal Ataturk, întemeietorul Turciei moderne, absolut venerat (sincer) de toţi, în orice context. pe holurile universităţii nu exista perete pe care să nu atârne un tablou sau chiar un banner cu chipul său viril, cu acei ochi albaştri aprigi dar şi de o fineţe extraordinară…

  • trebuie de asemenea să amintesc şi de promovarea foarte agresivă a Târgului de carte de la Istanbul (unul din cele mai mari din Europa) ce va debuta pe 30 oct şi va ţine pînă pe 7 nov.  pe lângă bannere şi afişe foarte frumos colorate ce te îmbiau în toate părţile, mi-a atras atenţia o metodă neconvenţională: în fiecare staţie de tramvai (poate erau şi în alte părţi, dar nu am apucat să văd) erau bănci în forma unei cărţi mari, desfăcute (practic te aşezai între filele cărţii). pe copertă era poza câte unui scriitor turc cunoscut şi biografia sa, iar pe file  erau cîteva fragmente de poezie sau proză ale acestuia. toţi cei care se aşezau pe aceşte bănci-cărţi, ce anunţau evident şi Tîrgul de carte, citeau cu interes textele afişate. o metodă excelentă de a atrage atenţia asupra literaturii 😉
  • şi nu trebuie uitate pisicile, o, da memorabilele pisici ce âmpânzesc oraşul, la fel de  numeroase ca oamenii în eclecticul Istanbul. în orice colţ, dacă te uiţi foarte atent, vei zări cu siguranţă o pisică. am prins şi eu pe aparat una albă, drept dovadă, lângă turnul Galata:

Drept concluzie trebuie să remarc faptul că absolut dintr-un joc pur al întâmplării am ajuns să vizitez anul acesta 2 dintre cele 3 capitale culturale europene: Pecs şi Istanbul. mulţumesc cerului pentru aşa un dar. oare mă aşteaptă şi o călătorie in burgul german Essen în următoarea lună, ca să întregesc triada?

Anunțuri

2 păreri la “Istanbul, capitală culturală europeană şi mai mult decât atât!

  1. Miruna, mi-a placut sa citesc postarea ta pentru ca ai reusit sa sintetizezi foarte bine senzatiile traite acolo si astfel am putut sa le compar cu ale mele. Iar cind un oras ca Istanbulul ne atinge pe mai multi dintre noi in feluri asemanatoare, inseamna ca are un suflet al lui la care nu putem ramine indiferenti.
    Diferentele tin mai mult de backgroundul si personalitatea fiecaruia dintre noi. De ex, hagia Sofia pentru mine este catedrala Sfanta Sofia si, aflata intre peretii ei, nu am putut sa mi-i inchipui decit pe imparatul Bizantului cu imparateasa sa, aristocratia, fetele bisericesti, murmurul acela al maselor adunate la slujba.
    Pentru ca am mers in excursie aranjata, prin agentie, am vazut si cele doua palate, Dolbamahce si Topkapi, care m-au impresionant cu totul.
    All in all, pentru mine Istanbulul a fost peste asteptari. L-am degustat in toate felurile, culinar, vizual, olfactiv, auditiv, emotional… si oricum s-ar mai putea adauga aici.
    Foarte reusita poza cu tine avind pe fundal Galata. Si daca mai mergi poate va opriti la narghilea sau macar la un ceai in marile cafenele din mijlocul cimitirelor istorice, aflate intre Bazar si Sfanta Sofia. Atmosfera de acolo, cu oameni tolaniti pe divane afumindu-se intre pereti fara tavan care au doar rolul de a separa viii de morti…. poti sa-ti inchipui ca e aproape suprarealista si totusi atit de umana.

    • da, mi+as fi dorit sa vad mai ales topkapi, am trecut doar pe langa el. si da, o narghilea si o tolanire pe divan este obligatorie, de aceea vreau sa ma intorc 😉 sa il degust cum trebuie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s