Ioana Bradea

pentru ca evenimentele literare de la Bistriţa, aşa cum se arată în program, vor începe cu lansarea volumului Scotch de Ioana Bradea, simt nevoia sa va provoc cu un scurt fragment din roman si o bucată dintr-un interviu acordat de autoare Andrei Rotaru.

 

” Atîta noroc: au plantat fabrica lîngă penitenciar.

Că dacă nu puşcăriaşii – cine naiba curăţa ditamai curtea de zăpadă. Aşa, de bine de rău, în dimineţile necesare, prizonierii sînt scoşi la muncă silnică în folosul comunităţii.

Încolonaţi.

Înghesuiţi în haine căcănii.

Îngheţati încă din somn.

Fără mănuşi. Fără paltoane groase.

Unii au apucat să-şi tragă la repezeală nişte căciuli.

Îşi ascund sub ele urechile deja înroşite.

Alţii n-au apucat.

Încearcă să-şi lungească gulerul vestonului.

Sau mai bine îşi îndeasă gîtul între umeri.

Noroc cu voi, mă tîlhari.

Noroc şi vouă oameni ai muncii.

Cu trupuri îndesate oblic în cabina portarului.

Cu fruntea deja lipită ca o bancnotă peste ziua de muncă, semnează rapid condica.

Din marginea ochiului îşi măsoară pentru ultima oară puşcăriaşii din curte. O privire se poticneşte într-un băiat. Moacă de om finuţ. Vag intelectual. Îşi împinge pe nas ochelarii cu rame subţiri şi argintii. Îşi freacă degetele neputincioase.

Nu interesează pe nimeni ce-a făcut ca să ajungă după gratii.

E depăşit cu paşi calculaţi.

Pînă lîngă căţeaua cea mică şi neagră.

Cu burta largă alunecată peste zăpadă.

Nu simte iarna îngheţată de-afară.

Eventual îşi simte murdăria: se freacă de grămada de zăpadă. Rămîn urmele cafenii afară, oamenii muncii intră prin uşa de metal în căldură.

Trec de birourile aliniate pe dreapta şi pe stînga.

Pînă la vestiare, unde se schimbă hainele între ele.  

Intră în dulapuri metalice hainele de stradă.

Ies la iveală salopetele de lucru.

Au la dispoziţie zece minute să bea din cafeaua adusă de-acasă. Pe geamul din colţ, de la etajul doi, s-ar vedea printre degete îngheţate şi cîteva fîşii de etichete colorate. Zbîrcite peste sticlele mici de plastic fierbinte. Dacă s-ar apleca puţin peste pervaz, inginerul şef i-ar vedea pe toţi ascunşi în spatele depozitului, trăgînd cu sete din ţigări.

Iar întîrzie la program. Nicicum nu le intră în cap că ziua de muncă nu începe niciodată la şapte şi zece.

Începe la 7 fix.

La fără cinci ar trebui să fie deja în secţie, să-şi pregătească maşinile. Nu să îngheţe între degete ţigări.

Nici nu mai nimeresc buzele.

Să şi-o înfigă odată în nas şi să fumeze direct cu nările, ce naiba.

Năucitor de palide şi dealurile din jur.

Să închidă odată fereastra înainte de a năvăli toată iarna în birou.

Întreprinderea de Prelucrări Mecanice şi-a lăsat breton cu ţurţuri peste drum. Zeci de maşini i-au îngheţat în parcare.

Inclusiv maşina secretarei.

Pe la trei şi jumătate se va întinde iar peste parbriz să-i şteargă broboanele de zăpadă. Paltonul scurt va dezveli două fîşii de pulpe negre încordate sub ciorapi. O să-şi scuture apoi fulgii lipiţi de haină. În cîteva minute porneşte şi maşina agale spre casă. Trece încet prin faţa blocului de locuinţe din stînga fabricii.

Virează apoi şi dispare după penitenciar.

N-o mai atinge maneaua care străpunge fiecare dimineaţă cu perdele de dantelă galbenă şi versuri disperate. Între timp ies şi copiii în drum. Se îndreaptă apatic spre şcoală.

Cînd ajung în dreptul autobuzelor se opresc cîteva clipe.

Aşteaptă zgribuliţi să treacă măgăoaiele burduşite cu muncitori.

După ultimul autobuz icnesc şi se urnesc mai departe.

Au de mers, nu glumă.

Abia peste doi kilometri începe oraşul.

Pînă atunci zboară chiştoacele prin aer şi îngălbenesc zăpada cu găuri mici. Se grăbesc spre secţie, spre inginerul-şef cu plete prea lungi şi negre care le va vorbi iar, la protecţia muncii, despre accidentele de muncă apărute în celelalte fabrici. Despre cum trebuie să se protejeze. Să aibă grijă de ei. Să ajungă întregi acasă la copiii mici şi soţiile iubitoare. „

&

La o distanţă de aproape 6 ani, apari cu volumul “Scotch”, care iar provoacă cititorii, în sensul în care e greu ca el să fie încadrat într-un gen literar clar. De la ce a pornit scrierea lui şi cum s-a închegat, pe parcurs?

 

Locuiesc 5-10 minute de locul în care se lăfăie în toată splendoarea două dintre fabricile părăsite, ruinate şi pustii ale zonei industriale. Şi plimbându-mă eu agale, într-o zi, dincolo de calea ferată, am văzut că în faţa mea, la fel de agale – plutea o domnişoară blondă, pe role. Părea de-a dreptul ireală în mijlocul mormanului de fabrici moarte. Am văzut-o iar, după câteva luni şi m-am gândit să intru în vorbă cu ea, s-o întreb ce naiba caută acolo şi de ce se plimbă cu rolele tocmai prin zona industrială… Dar a trecut pe lângă mine prea repede. Mi-am zis – ia uite o imagine numai bună de introdus în vreo carte. De la această imagine a pornit totul. N-am mai întrebat-o nimic – mi-am imaginat c-ar fi posibil să lucreze pe-acolo pe undeva. Că ar fi posibil să-şi intersecteze plutirea cu drumurile unui inginer. Că ar fi posibil să treacă şi pe la cârciuma în care se opresc mulţi când ies de la fabrică – să-şi cumpere o sticlă de apă minerală, să surprindă cine ştie ce poveste care s-o obsedeze apoi – cum pe alţii, să zicem pe inginer, îi/ îl obsedează cine ştie ce prietenie care nu mai este posibilă, a murit – nu se ştie foarte clar de ce – nici nu are importanţă… Din momentul în care am găsit personajele, mi-am pus problema cum aş putea să le integrez în peisajul industrial – cum şi în ce măsură să-şi reflecteze reciproc moartea întipărită pe figură.

Dacă nu ar fi existat oraşele de provincie de după `89 şi transformările împrejurimilor lor, izul de putrefacţie şi periferie, crezi că te-ai fi îndreptat spre acelaşi tip de lirism sobru, spre acelaşi decor şi subiect? Cât de important e să găseşti o atmosferă propice şi în realitate, atunci când scrii?

Am avut parte, scriind la “Scotch”, de câteva momente de panică şi blocaj, momente în care mi se părea că nici o frază nu mi se mai leagă şi ca-mi explodează tot aluatul. Dar le-am depăşit atunci cînd mi-am dat seama că mai am la dispoziţie, chiar în mânecă, încă trei subiecte pe care le-aş putea aborda şi dezvolta în tot atâtea cărţi. Nu mi-a venit totuşi să las baltă zona industrială. Mi-am fixat în minte o anumită ordine a subiectelor şi am respectat-o. Mi s-a părut că, după “Băgău”, chiar acesta ar fi subiectul care ar merita tratat. Prin urmare, dacă n-ar fi fost oraşele de provincie cu izul lor de putrefacţie – ar fi fost alt subiect, alt decor – poate acelaşi lirism mai mult sau mai puţin sobru. Evident, de cele mai multe ori e important să găseşti o atmosferă propice şi în realitate. E un punct de sprijin care ajută la mersul înainte al naraţiunii. Dar bănuiesc că satisfacţiile sunt infinit mai mari în momentul în care te desprinzi de biografie, te rupi tiptil şi de realitate şi începi să ţeşi de unul singur universul unei cărţi şi plămădeşti cu mintea ta ceva nou, nemaivăzut, nemaiscris, nemaipomenit…

mai multe aici

Anunțuri

O părere la “Ioana Bradea

  1. Pingback: Pantelimonul cultural « MIRUNA VLADA. dincolo de extrauterinitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s