Herta und ihre Atemshaukel

Experienta traita la lectura Hertei Muller in Graz a fost unica. In primul rand pentru ca am ajuns la Literatur Haus cu vreo 45 de min inainte de lectura si coada, ce cuprindea vreo 100 de oameni, se intindea in toata curtea interioara si facea deja o bucla in strada. coada la o lectura de proza cu intrare?? va intrebati poate… da. nu neg ca celebritatea nobelului atrage de la sine, dar totusi… foarte multi tineri, foarte multi oameni de varsta Hertei. si cativa romani emotionati, printre care si eu. sala cuprinzand peste 150 de oameni a fost full si s-a gasit imediat o solutie pentru cei ce asteptam afara – in restaurantul Literatur Haus s-a montat un videoproiector si astfel alti inca 100 de oameni au mai asistat la lectura. cred ca am avut noroc astfel deoarece am beneficiat de o imagine mare a Hertei, in care fiecare tensiune de pe chipul ei se transmitea in sala, am stat pe scaun savurand si o bautura intr-o atmosfera mai relaxata.  a fost prezentata de un critic literar, care a spus povestea cartii scrise in memoria poetului Oskar Pastior, despre care am aflat ca a avut ultima sa lectura de poezie inainte de deces chiar la Graz in 2006. si tot la Graz se intampla si finalul romanului Hertei Muller.

(fiind totul in germana, ma pot mandri cu faptul ca am inteles cam 40%, la care am mai adaugat cam inca 20% din deductie plus imaginatie, ca apoi sa am un tablou imbogatit cu inca 20% din discutiile ulterioare cu prietena mea austriaca Verena, care m-a insotit).

Herta e un fenomen al naturii cand citeste. fara fraze pisicoase de inceput, fara triluri adresate publicului, ba chiar cu un captatio abrupt si dur in care anunta ca ziarul central din Graz Kleine Zeitung va fi dat in judecata pentru folosirea fara drepturi de autor a unor fragmente din roman. lectura a durat o ora. la inceput m-am ingrozit. mi s-a parut f mult. dar felul in care i-a prins pe toti in mrejele textului a fost fascinant. rupturile de ritm veneau exact la momentul potrivit. facea sa se risipeasca rapid orice forma de letargie. a citit 3 fragmente. primul si ultimul au fost foarte poetice. pline de imagini si de atmosfera. primul a fost o ilustrare a cimentului, acest cuvant repetandu-se de sute de ori obsesiv, cuprinzand in rigiditatea sa tot ce inconjura personajul din lagar. ultimul a fost fragmentul final, petrecut la Graz. intr-un fel ciudat , m-am simtit si eu partasa direct la actiune, si cred ca sentimentul acesta i-a cuprins pe multi dintre auditori, care parca aveau senzatia solemna ca acolo, sub ochii lor, s-a petrecut o drama cutremuratoare. imaginea in care barbatul danseaza tango cu fiecare obiect din camera lui, intr-un gest de extaz si de agonie in acelasi timp, vine ca un pumn in piept. si apoi gata, viel dank! si se ridica grabita de pe scaun. in sala aproape ca nimeni nu mai respira. a fost ca o lovitura  de teatru si tot ca la teatru aplauzele au fost de neoprit minute bune. trebuie sa recunosc insa ca in germana mai ales pasajele poetizante au un farmec aparte. imaginati-va totusi aproape 300 de oameni privind halucinati timp de 1 h  cum Herta Muller scapara fiecare cuvant…

si ca sa prindeti putin din atmosfera cartii, pe care abia o astept tradusa in romana, va spun ca titlul original din germana Atemshaukel e o metafora stranie, cum mi-a spus Verena, insemnand aproximativ  leaganul respiratiei dar fiindca e o constructie asa ciudata va fi tradus altfel in fiecare limba. si iata o evocare a unuia dintre cele mai frumoase pasaje ale cartii, intr-un articol din Evenimentul zilei:

Batista, un simbol al vieţii

În lectura ţinută la Stockholm, ca parte „obligatorie” din aşa-numita săptămână Nobel, Müller a transformat în motiv literar „batista”, acea bucată de pânză care însoţea mereu omul. Textul citit de Müller, cu cinci zile în urmă, în clădirea Bursei din Stockholm, intitulat „Jedes Wort weiß etwas vom Teufelskreis” („Fiecare cuvânt ştie ceva despre lanţul slăbiciunii”), a tratat tema singurătăţii acute a omului confruntat cu experienţe extreme.

Exemplele sale au fost rezistenţa pe care o opus-o chiar ea încercărilor brutale ale securităţii din România de a o racola în rândurile sale, cea a deportării, cum a fost cazul poetului Oskar Pastior, decedat în 2006, bun prieten al scriitoarei şi cel care a inspirat-o pentru personajul principal din ultima sa carte, „Atemschaukel”.

Dar şi trecutul bunicilor săi, ai căror fii s-au înrolat voluntar în rândul SS-ului nazist. Simbolul acestor situaţii descrise în limbajul său propriu, poetic şi totodată precis şi lipsit de ornamente, este banala batistă, care a jucat un rol atât în viaţa scriitoarei, precum şi în cea a lui Pastior, care a fost victima deportărilor populaţiei germane din Ardeal ordonate de guvernul stalinist de la Bucureşti după sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial.

Tânărul Pastior, înfometat în timpul deportării în Rusia, a fost găzduit preţ de o masă caldă de o mamă rusoaică, care i-a dat la plecare o batistă. Aceasta aparţinuse fiului ei, căzut în război. Oscar Pastior a păstrat acel petic de pânză până la sfârşitul vieţii sale, îşi aminteşte Müller. Scriitoarea însâşi leagă de batistă scene din copilăria sa, când mama ei o întreba zilnic, înainte de a pleca şcoală, dacă şi-a luat o batista cu ea.

Aparenta banalitate a batistei se pierde în întregime de-a lungul textului. Ea devine la soare – batic, înnodată – ajutor de memorie, giulgiu – când faţa celui mort este acoprit cu ea, mesaj de dragoste, suprafaţă de scris sau de şezut.

În textul Hertei Müller, batista este o „consolare şi un punct de reper”. „Ai o batistă?, întreba mama în fiecare dimineaţă la poartă, înainte să păşesesc pe stradă. Eu nu o aveam. Şi, pentru că nu o aveam, mă întorceam mereu în camera mea şi-mi luam o batistă. Iar eu nu o aveam în nicio dimineaţă tocmai pentru că aşteptam acea întrebare. Batista era dovada că dimineaţa mă mai ocrotea mama. De-a lungul orelor şi faptelor zilei eram singură, doar cu mine

Întrebarea „ai o batistă” era o tandreţe indirectă. Una directă ar fi fost penibilă, aşa ceva nu exista la ţărani. Iubirea s-a mascat ca întrebare. Vocea aspră întărea chiar tandreţea. În fiecare dimineaţă, mă regăseam la poartă, o dată fără batistă şi o dată cu o batistă. Abia apoi păşeam pe stradă, de parcă o dată cu batista ar fost şi mama cu mine”, este un pasaj din textul lui Müller.

La sfârşitul lecturii, Müller a afirmat că şi-ar dori „să poată spune o propoziţie pentru toţi cei cărora dictaturile tuturor timpurilor, până astăzi, le-au luat deminitatea – fie această propoziţie şi una care să conţină cuvântul batistă”. Încheiând apoi cu propoziţia. „Ar fi oare posibil ca întrebarea legată de batistă să nu vizeze batista de fapt, ci singurătatea acută a omului?”.

mai multe aici

Anunțuri

3 păreri la “Herta und ihre Atemshaukel

  1. va suna f tamp ce voi spune eu acum ..

    vaaai ce frumooos!

    foarte interesanta doamna acesta. abia astept sa imi povestesti cum a fost (dincolo de cuvintele scrise aici am nevoie de gesturile si vocea ta care sigur vor face povestea mult mai interesanta:D)

    te pup si ne vedem curaaaand iupiii

  2. Pingback: Herta Muller, un fel de Julia Kristeva? « MIRUNA VLADA. dincolo de extrauterinitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s