poem de duminica

* scris acum 3 ani. dar mai actual ca niciodata.

Fotografii-0038

 

Intoarcerea

 

luminile mici ale vapoarelor

 în larg

 îmi aduc aminte de

toate becurile arse

dintre noi.

de distanţa lungă

pe care am parcurs-o cu

alge pe umeri, cu teama

 transparentă înfăşurată

de coapse.

 

pescăruşii vin şi pleacă deasupra.

acolo

în larg

vaporul pare un cămin liniştit

în care doar vântul intră

o dată pe an,

aducând cu el mirosul oraşelor

 

 de care noi nu mai ştim nimic.

 

nisipul şi aerul sunt noile

noastre haine.

stăm într-o barcă ce nu

se mişcă. moartea pluteşte

pe lângă noi ca o

pată de petrol.

e ca scena aceea când

Ulise

se întoarce acasă cu sandalele pline de

scoici, sânge şi

dragoste. iar măslinii înfloriţi

par în zare

perdelele unui pat nupţial.

 

 îmi închipui cum e

să am trupul mereu

curat,

o rochie albă pe care

nimeni nu o poate

atinge.

de parcă aş fi logodnica

unui val ce vine

să moară la picioarele mele.

 

când te întorci e ca şi cum ai pleca.

 

trebuie doar să-ţi privesc

 adânc cearcănele

ca să ştiu că mă aflu

 în punctul

în care dragostea iese din mare

şi intră în

cer.

DSCF3136

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s