proza

180px-Jean_Auguste_Dominique_Ingres_016

bucata de inceput a unei proze scrise initial in clasa a 11-a si rescrisa acum o luna, cu titlul Istoria unui spital-gara.

Barba tatălui meu. Barba doctorului. Din ele pot face o paraşută de păr aspru, alb. Din ele pot face o cădere.

 

            Citesc viaţa romanţată a lui Napoleon Bonaparte. Am mai citit şi alte versiuni înainte, dar acum fac multe sublinieri. Stau înstinsă în pat. De 6 luni. Am muşchii ambelor picioare atrofiaţi. Mă opresc din citit pentru că pe coridor se aud paşii tatălui meu. După ce zâmbesc, apăsând cu degetele tare pe coperta cu chipul lui Napoleon, cum fac de fiecare dată când vreau să-l asigur că am încredere în el, închid cartea. Închid din reflex lumina, apoi şi ochii. Nu simt decât barba aspră a tatălui meu, cu miros de tutun fin, lipindu-mi-se de obraji.

            Spitalul e la o sută de metri de gară. Aici nici măcar corneele pacienţilor nu sunt albe. Doctorul nu poartă halat alb, poartă doar nişte mănuşi galbene cu care stimulează musculatura paraliticilor. Asistentele au buzele roşii. Aerul miroase a cearşafuri, iar  ferestrele nu se deschid niciodată. Eu tresar mereu. Nu mă pot obişnui. Plâng şi dârdâi. În sala de tratament, barba doctorului se apleacă spre mine ca o umbrelă. Burta doctorului se îndeasă în mine ca un val plin de alge. Mănuşile lui galbene seamănă cu un ciocan de dărâmat garduri.

            Tratamentul începe în fiecare zi la 6, după vizita medicului de gardă. Mă trezesc la 5.35. Acum se schimbă şi tura asistentelor şi garniturile locomotivelor de la gară. Acelaşi sunet strident de seringi schimbate dintr-o cutie de tablă în alta. Se aud chiuvetele, ţevile, şuieratul ascuţit al unei locomotive. Când vine doctorul ştiu că trebuie să fiu spălată pe ochi şi foarte, foarte calmă. Părul îmi curge pe şira spinării. Boala face din dinţi singurele noastre cuvinte. Asistentele îl divinizează pe doctor pentru că mănuşile lui galbene intră peste tot şi le lasă uneori urme vineţii între pulpe. Eu citesc în fiecare zi cărţi despre Napoleon, cărţi despre tăcere. Fac totul ca morfina să se simtă cât mai liberă în mine. Aici am învăţat că morfina trebuie tratată ca o speranţă. Din calota mea craniană erupe o rază de lumină, desprinsă parcă din barba tatălui meu sau din barba doctorului. Am reuşit să văd azi, imediat ce m-am trezit, dansul aerului între o gură şi alta. Poate că deasupra săruturilor aerul e o limbă care linge creştetele. Vreau să tai şi să arunc la lei aerul în formă de penis al doctorului. Vreau să iubesc aerul în formă de barbă al pisicii ce vine în fiecare seară şi doarme cu mine. Dansul aerului, dansul lupilor, dansul lui Napoleon.

            Îmi ridic încet pantalonul de trening puţin deasupra genunchiului. Aparatul de stimulare electrică are luminiţe mici şi roşii ca un reactor nuclear. Asistentele îmi leagă firele de gambe şi apasă pe buton. La început nu simţi nimic, după o oră furnicăturile devin atât de intense încât îţi pot imagina cum e moartea pe un scaun electric. Dacă urli, doctorul se uită urât la tine şi te ciupeşte de sâni. Stimulările electrice te fac sănătoasă şi fericită – spune barba lui ca o cameră de gazare. Pereţii sunt prea strâmţi şi rotunzi şi nu ne dau voie să respirăm. Am vedea soarele dacă ar fi mai multe oglinzi. Dumnezeu ne fluieră şi ne face cu mâna. Şchiopătez când privesc în sus şi aş vrea ca atunci când tata mă îmbrăţişează să cad pe barba lui moale ca într-o căpiţă de fân.

(fragment)

Anunțuri

13 păreri la “proza

  1. mie imi cam place. nush unde citisem eu de curand ca proza buna nu trebuie sa uite de poezie, cine o fi spus asta … in fine. deci imi place poezia din proza ta.

  2. mda e asa greu sa mai vorbim acum de poezie si proza de cand cu stergerea granitelor intre genuri..
    si totusi, nu-i asa ca indiferent cum sunt asezate in pagina, niste cuvinte si ceva atmosfera te fac sa simti clar: asta e poezie..? e o vraja pe care insa si proza o are uneori.
    merci de trecere

  3. da, in primul rand simt textul ca pe o poezie – insa imi dau seama ca ar putea functiona si ca proza, aici insa va fi destul de greu sa echilibreazi, cred eu. ramane sa vedem daca gasesti formula asta magica, asta care transforma colbul in aur. 🙂
    proza mi se pare ca-i altceva, proza nu e vraja – e dezvrajire. de cele mai multe ori, de prea multe ori.

  4. e un text bun, miruna. l-am mai citit, nu mai stiu pe site. dar vreau sa vad mai mult (mai multa proza). 🙂 abia atunci o sa pot sa-mi dau o parere mai competent. faptul ca e multa poezie aici e bine. in timp, daca vei mai calca pe drumu’ asta, o sa renunti, o sa mai tai, o sa te cizelezi, stii f. bine cum stau lucrurile. si vei folosi poezia numai atunci cand va fi nevoie, dar o vei folosi pentru ca poti. nu ca altii. 🙂 se observa imediat diferenta intre un prozator care a avut treaba sau are inca cu poezia. succesuri.

    • da andrei l-am publicat si pe roliteratura. proza scriu doar sporadic. sincer, nici nu pot sa-mi dau seama daca textul e sau nu proza (de-asta tot intreb in dreapta si stanga)..
      merci de opinie

  5. parerea mea e ca-i proza. dar va deveni proza adevarata cand va avea si alte elemente: poveste, personaje etc. intelegi cred ce vreau sa zic.

    e o proza scrisa poetic, e buna. dar trebuie sa mearga mai departe.

  6. draga mario, e doar partea de inceput. sunt cam 4 pag in total (asta e prima). si fiindca tot amintesti de fraza, cred ca forta lui, cel putin cum o simt eu, sta in frazele astea, dar poate fi cumva o proza daca frazele nu se leaga? ma intreb si eu. nu cumva e ceva de dincolo de detaliile semantice care face o poveste coerenta, fara coerenta obligatorie a frazelor?
    si ca sa-ti raspund si tie andrei, am incercat sa am personaje aici- Tatal, doctorul, napoleon, si alti cativa episodici dar viata lor si povestea se integreaza doar ca semnificant in gesturile textuale.. in fine, proza ma cam oboseste…

  7. Credeam ca e doar ceea ce ne-ai dat sa citim si atat. Presupun ca exista in continuare, in text, motive care sa ne faca sa credem in usurinta unui poet de a scrie proza de buna calitate. Ce vreau sa spun este ca am aceasta credinta personala, cum ca un poet poate scrie proza buna din moment ce scrie poezie foarte buna.
    Exista proza in care frazele sa nu se lege neaparat, cu conditia ca la o privire „din avion” sa apara sensul povestii. Coerenta e facultativa, sunt ferm convins de asta. Ceea ce ramane o datorie pentru cel care scrie este dezvaluirea Sensului.

  8. Pingback: premiul Florin Banescu « MIRUNA VLADA. dincolo de extrauterinitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s