Interview about ”Bosnia. Separation” – ”I was moved by unexpected beautiful and simple stories of people with no political agenda, and no desire to impress someone, people with a bitter sense of humour and harsh self-criticism.”

10606025_10152384213108284_761367203555633420_n

Interview taken by the writer Adisa Basic, from Bosnia and Herzegovina.

How and why you decided to come to Bosnia?

I first arrived in Bosnia and Herzegovina in 2009 for a short period. After that, I came for several times as a tourist, but in 2013 I moved to Sarajevo for 6 months for my PhD field research. Looking back, I think that the first experience of the city was essential for my future choice to study the Balkans and to become a sort of “hostage” of Bosnia’s charms and burdens.

This happens in many critical moments of our lives – we are faced with situations we are not prepared for and we have to deal with them somehow. Its the same in a war, in a terrorist attack, or when you first fall in love. It all happens very quickly, without any previous preparation. And that is horrible for “control freaks” like me. Well, that was the case with me in Bosnia, too. It was the result of a sort of lottery. I was a pretty confused undergrad student in Bucharest, looking for some international experience. So I participated in an international program for young people in South East Europe (Leadership Development Program, organised by the European Fund for the Balkans). In the end of the summer academy we were split in small groups and there was a random selection of places in the Balkans where we had to organise projects to inform young people about European Union. The most poetic experiences of them all, isn’t it? I turned up to be in the Sarajevo group. I was very happy for that, especially because I was in the group with Selma Hadzic, an amazing Bosnian girl with whom I rapidly connected. She made all the major preparations for our project and all I wanted was to fully taste “the adventure”. In time, she became one of the closest friends of mine from the region. There is one poem in the book with her name, I think I never told her that she was my muse🙂 Anyhow, we organised a photo exhibition presenting the views of young people about the future of the Balkans in the EU. I stayed in Sarajevo for one week. It was a sort of magic. First, because I travelled by train from Bucharest to Sarajevo. I had to change the trains twice – in Budapest and in Zagreb. In total it took me 38 hours to get there, but I heard dozens of unforgettable stories on the way. When I finally arrived in Sarajevo after the never-ending trip, my first feeling was ..home and safe… in a really peculiar way. People made even fun of me that night – “Come on, did you smoke something in that train? What’s wrong with you? It’s just Bosnia, for God sake, not New York…” I clearly remember these words. Maybe it was because of Selma’s welcoming hug in the railway station, or my own excitement to discover a completely new place as an escape… I don’t know. The thing is that I knew almost nothing about the place besides the cliches – that it is a former war zone and.. “the powder keg of Europe”. I think in this case ignorance really worked as a bliss for me. I lived in a flat close to one of the central cemeteries, the one near the Faculty of Medical Studies, on the hill. I never heard the word war. It was just me and the streets I walked for hours and hours. I had no map or GPS. I explored. After that week I promised myself to get back there. Months after that, I avidly started reading about Bosnia and the war. Somehow I was ashamed with my ignorance especially when I saw the Markale market or the Holliday Inn hotel and I had no clue what they represented. In 2010 I decided to dedicate my MA dissertation and next my PhD to the role of symbols in BiH’s post-conflict reconstruction in the Europeanization process. And from that moment on, in all my journeys back to Bosnia, real or imagined, I looked only for that feeling of home and warmth that I had when I got off the train in the Sarajevo railway station.

What were your expectations? And what your prejudices? Was reality any different?

In the beginning I had no expectations. And that was just fantastic. I realised that sometimes ignorance protects you from many monsters – ideology, stereotypes, even from yourself or your “good intentions”. My first visit to Bosnia was in this sense very pure, as I focused on people, streets, autumn leaves and Sarajevsko pivo. But being more curious than ignorant also helped a lot! After a while I exposed myself to various layers of information about Bosnia. So I encountered this “rigid” Bosnia from academic articles, which for long remained pretty abstract to me. Then it was the Bosnia from a series of contemporary novels and essays which was wild, beautiful and confusing. And in the back of my mind there was that Bosnia which I first experienced before the readings, which fascinated and frightened me especially because it contrasted a lot with what other people told or wrote on Bosnia. But I discovered that cliches are also meant to protect us in a certain degree and I embraced them all in my coward attempts to understand what happened. And then, first in my research and then in my poetry, I felt the need to mock the way we hide ourselves from reflexivity and introspection behind our cliches. I wanted to collect as many of them as I could. And then I wanted to look them in the eye. This is what got me close and made me find common grounds with many people in Bosnia – the fact that we use irony to both protect and punish ourselves for our past. Bosnia taught me to relativize most of the major truths I believed in. How could one expect that from reading some boring political science articles?

What were the prejudices about Romanians that you had to face?

Before Bosnia, I lived and studied in Graz, Berlin and Ljubljana. There I was exposed to various negative reactions towards my nationality often associated with poverty, Roma beggars, corruption what media showed them about us. In Bosnia actually the reactions to being Romanian were much milder than in the other countries. What shocked me was that many of them expected Romanians to be closer to Bosnians than Westerners, because we also had lots of problems in getting in the EU, with corruption and so on, so we were more like them, as some explained me. Others told me with a very arrogant tone that they do not need the help of Romania because we “didn’t deserve to get in the EU anyway”. Many claimed that Yugoslavia was superior to Romania in the communist period, so they perceived as unfair for us to “lecture” them. For me this was a bit shocking, as I was myself critical towards neo-colonial attitudes of foreigners in Bosnia. So it felt really weird to be considered myself as a representative of that neo-colonial tendency. I think that this tension between the self-perception and the local perception of a foreigner in Bosnia was one of the first sparkles of the book.

You write also about international community in Bosnia. What kind of people were “the strangers” that you met in Sarajevo? How you realized you will make poetry out of that?

In the first two months I spend most of my time with foreigners living in Sarajevo because I could not speak the local language fluently and I had only few local friends. Actually, my initial plan was to focus on the institutional interactions in the EU pre-accession process, so I had to deal mostly with diplomats and politicians. For two months I also had an internship at the Embassy of Romania in Sarajevo, so I socialized most of the time in the “international bubble”. I never thought about making poetry out of that. I was first focused on my tasks and adapting to the new environment. The next months I was focused on my research interviews and on my attempts to understand the sometimes contradictory positions people have on similar subjects and on the future of Bosnia and the EU. I had little time for me in this process. I was often frustrated for hearing the same answers all over again. At a certain point I felt I could not get anything valuable out of these formal dialogues with this type of elites, as they were mostly mandated to reproduce an official position. Nothing made sense. I felt we were all blocked (me included, as a stranger) in a certain discourse on Bosnia that makes our ideas very predictable and simplistic, repeating the same mantras of limited statehood, ethnic fragmentation and blah-blah, without a critical questioning of our own diagnosis. My intention to get poetry out of this frustration materialized only after I came back to Bucharest.

Your poetic persona says in one poem: “Bosnia is our rehab”. How true is that?

In that particular line I referred directly to my very own situation when I arrived in Bosnia (after a painful break up). And I soon discovered that other internationals came there with similar purposes – to run away from something negative they left back home – either at personal or professional level. On one hand it was this rather neo-colonial arrogance which makes you look at Bosnia as an exotic place, that will challenge you with its “backwardness” and will make you become a better person. So you get to perceive yourself there as a new-born person, with a clear purpose in life, almost as a hero in a “civilising” project (what Maria Todorova described as the effect of Orientalism in the book “Imagining the Balkans”). On the other hand it was a form of coward escapism – to be somewhere not very far, but neither very close to Romania, where you can alienate yourself from your old vices and still feel safe. For many foreigners that I met (but I want to avoid any forced generalization) BiH had the effect of a rehabilitation centre, where you find your real or fake inner peace by focusing on others’ problems, leaving your problems aside. In this process of emotional or even physical detox one has to face hard times in a rehab. For me it was an opportunity to question my limits at all levels and nobody warned me about that before moving to Bosnia. But I do not want to exaggerate too much with this idea. Maybe if I would have got a scholarship to Tanzania in that particular moment of my life the outcome would have been similar, who knows? I needed that kind of cultural shock and Bosnia just facilitated that profound introspection for me. And like any rehab, that includes a lot of hypocrisy and self-delusion, too. But I would not put the blame solely on Bosnia for that emotional earth quake I have gone through. In the end, it was also the seductive power of fiction that we can always blame for our weaknesses.

What was in your life in Bosnia that was not fitting in to the academic paper, but needed poetry instead?

This is a very profound question. Sometimes I looked at my 300 pages PhD thesis and I ask myself – what more could I write about that? But of course, poetry allowed me to be free and to openly show my bias. For my research, even if I conducted an interpretive study, and I reflected a lot on my bias and my own intervention upon the findings, that was impossible. I still needed to focus on certain issues – the institutions, the formal part of EU negotiations etc. I had to impose myself many restrictions and I needed to stock to them. Also, the formal elements of a PhD thesis keep you trapped in a certain language and a predefined framework that denies your individuality. I needed poetry in order to regain control over my feelings. I needed poetry in order to learn a new language of empathy, without any restrictions. But I also needed poetry so that I could lose control. Usually a research puzzle needs to provide a solution or a future recommendation in the end. That felt like a burden! I always asked myself – Who am I to give solutions to Bosnia when I am myself in a shitty situation? So I needed poetry because I wanted to focus only on the beauty of the unsolved puzzle itself. And there was Miss Irbina which totally fascinated me for a long time. I lived on Miss Irbina ulica and this is how I found out her story. I very much empathized with her almost sick devotion to the Balkans and to Bosnia in particular. Let’s be serious – how could I talk about Europeanization and Miss Irbina? Only poetry could do that.

Who were the Bosnians you decided to write about? What was interesting about them? Is Bosnian warmth and hospitality only a myth?

While being in Sarajevo I soon observed that almost everybody was telling me the same ideas. I realised I could not reach the nuances and the “untold” stories in this process if I continue interactions at the formal level. Plus, I always felt that many parts of the puzzle are missing. So I started going to parties and making more local friends. I extended my area of definition of the so-called “elites”. I also travelled with a backpack in Eastern Bosnia, in Brcko and in Banja Luka. I spoke Bosnian more with my hands than with my mouth, but I met amazing people in the bus, in the train, in the pubs. The cliché of the “Bal-kan”, the “blood and honey” realities of Bosnia confirmed in my case, too. Beyond the nice faces I also perceived a lot of symbolic violence in people’s everyday interactions, coming at the same time with their warmth and hospitality. The industry of war story-telling, if I can call like that, began to frighten me from the beginning, so I tried to avoid in discussions any topic that would lead to that. I tried to reach people with very different backgrounds, people who travelled the world and people who never left Bosnia. I was moved by unexpected beautiful and simple stories of people with no political agenda, and no desire to impress someone, people with a bitter sense of humour and harsh self-criticism. But one thing is for sure – part of the home feeling that I had in Bosnia are its people. My impression was that the main tension of a divorce is in the silence, not in the screaming. In Bosnia I felt that many of the untold stories are more painful than the bullet holes. The new map, the new borders, the new life and the unspoken words of redefining territories, on paper, with flesh and blood. These are the main characters I wanted to focus on. And this is something beyond any rhetoric.

You told me Bosnian men were sometimes conservative toward you?

Yes, but I was already trained to survive that attitude from Romania, where men make sometimes very conservative remarks, too. Most of them were shocked that I was travelling alone, especially when I was out of Sarajevo. Because in some aspects I perceived Sarajevo as a more cosmopolitan city than Bucharest. And the shock was to see that cities outside Sarajevo gave me a rather rural feeling, and this contrast was weird. I could feel that on the way men look at you on the streets. Most of them (but a lot of women included) suggested that the real reason I was there was to find a man to get married with and that story with the research was just a cover up for my real intentions. “A girl of your age, coming to Bosnia alone? Come on, you can’t trick us that way… You’re looking for a men”. I was pretty surprised to see these conservative standards in action. They are mostly used to judge a broad range of young women’s decisions, not just mobility opportunities, but also their bodies or they choice of make up. I felt sometimes like I had to excuse myself for being single and some remarks made me feel very vulnerable, exposed, unsafe. Sometimes I felt judged as an “easy going” woman just because I am not married or just because I am a foreigner. I must also confess that I did not enjoy the opposite attitude I observed in Berlin for example, that all-permisive hipster style of individualism and self-love.

Your book deals with personal and social turmoil: divorce and (post)war. What are the similarities/differences?

Sorry, but I need to write a new PhD to answer this question🙂 For me divorce was something cruel and unfair, but necessary. Because it placed me and my partner in an ever-shifting asymmetry of power, and made us obsessed with conquering new territories that the other one lost. I was totally clumsy in dealing with the horrible task of negotiating the dissolution of intimacy. And that brought up the violence in me. In a divorce you feel like you need to quickly pack your bags and run away, but at the same time you desperately want to stay there and think things over. In those desperate moments we find out that we still have lots of free space for love and romance, even when we are hurt and betrayed by our partners. Celine Dion was really smart in that song – “my heart will go on”. No matter the atrocities of everyday life, our heart continues its own way. So I discovered that during a divorce love becomes a rebellion, a civil war against your own organs, a forbidden manifest against the dictator, an insurgence against your whole reason. There is fear, hope, despair and remorse, in a roller-coaster which lasts for a few minutes or goes on for years in a row. There is nostalgia and victimhood – they are part of the plan. And there is domination and terror. And there is that persisting feeling of “unfinished business”. You suddenly find out that all your intimate belongings go through a lengthy process of transitional justice. The guilt needs its punishment. People are living for the truth, but were could a confused couple find the truth?

I never intended to suggest that a personal experience of separation from a person you loved can ever be compared with the tragedy of genocide and war that happened in Bosnia. I just picked up a lot of women’s voices from Bosnia that started a dialogue with my broken voice and the fragments left out of their conversations became poems. The stories of women who pass through a tragedy are never just their own stories, they are most often connected with the others and the community. In my poetic personna’s mind during her break up we hear not just her own voice, but also other women’s voices reminding her about her hurt feelings. We hear also the lost house, the forgotten presents for Valentine’s Day, the puffy-eyes mornings, the broken family’s expectations, and the social constraints, the biological clock and the laughter of failure and so on. Also, there is that moment when the lawyer comes and you have to split all the common properties. The private break up becomes a public break up, like many others in this world. That particular moment when you realise that is unbearable. It touches the most fragile parts in that dead body of the former couple. And then the peace agreement comes and it’s over. But the dissolution takes ages. You can never forget the way your love used to organise your household, and all the joys you had in that shared space with the Other. The break up does not kill you, but it kills that feeling of belonging that keep you alive. But just for a while, then you move on.

How was the reception of your book in Romania?

In my view, the reactions to the book were overwhelming. Many critics wrote about it, but also many so-called “ordinary readers” sent me messages with their vivid impressions. The few ones who still enjoy poetry nowadays, the privileged minority. Critics focused mostly on the first part of the book and of the title about Bosnia and women’s stories. They considered that part very brave and original, and a sort of revival of political poetry, which is still seen as a controversial topic in contemporary Romanian poetry. In Communism poets used to write a lot of political poetry, usually respecting the Party’s standards and being filtered by censorship. So that kind of poetry was always perceived as being fake and with a hidden agenda imposed from above. In the 2000s there was the poetry of transition and post-communism, touching some social and political elements, but that was done in very personal ways by the young generations of poets reconquering their lost territories. I think that is why my book annoyed some people with its sometimes very obvious political references (like the European Union, the Schengen area or Marx). But overall I guess it attracted attention mostly because it focuses on a topic which was very little tackled in Romania. We have very few experts on the former Yugoslav space and very few Romanian writers touched the subject.Actually this is something I am always annoyed about. We were so obsessed with adoring the West after 1989, that we completely ignored our Balkan neighbours. Anyhow, the eclectic style of the book was often highlighted. Some critics called it “a concept-book”, because it combines different types of ready-made texts from very different fields (academic quotes, soap operas, Wikipedia, Facebook chats, extract from the Civil Code referring to the legal implications of separation or advice from women magazines for an efficient diet). There were also some critical reviews underlining that the fact that the voices of Bosnian women mix with the pathetic voice of a divorced woman was not a good choice. Or that a personal banal tragedy being legitimised with the reference to a collective tragedy is a questionable literary technique. The ordinary readers appreciated mostly the second part of the book, the one about divorce. Many claimed that politics is boring and dirty and should not be included in poetry. They told me they connected very much with the broken-hearted pathetic tone in the book and they think you need to be brave to afford to be pathetic nowadays ( I am still not sure if that was a compliment…). This book also made me travel a lot. Selections from the book were translated in other languages, I was invited to readings all over the country and this year it was awarded as the Poetry Book of the Year 2014 in Romania. Some other people felt that the poems have a performative dimension, which makes it appropriate for theatre. I was invited to take part in some experimental theatre and jazz sessions, with the same actress playing all the female roles in the book. That meant a lot for me. These reactions helped me a lot at the personal level because they showed me that “there is life after divorce” :)) . And also they proved that my motto, which seems paradoxical at first site, its actually pretty accurate : “Bosnia – connecting people”.

Miruna Vlada is a young Romanian poet and cultural facilitator born in Bucharest in 1986. Besides Bucharest, she lived and studied in Graz, Berlin, Ljubljana, Sarajevo and Prishtina. She chose this pseudonym when she was 16, and she did not anticipate the „political” impact of the name Vlada in the ex-Yugoslav space where she would later live, work and write about. She published her first book when she was 18 – “Poemextrauterine / Ectopic Poems” (2004). The book received a series of national book prizes for debut in poetry and provoked a public debate about “feminine” writing. Her second book “Pauza dintre vene / Break Between Veins” was published in 2007, together with an audio book. She was included in several anthologies of the most important young Romanian poets and she was awarded by the Bucharest Writers’ Association. In 2013 she completed a PhD in International Relations at the National University of Political Studies and Public Administration focused on the Europeanization of Bosnia and Herzegovina. In 2014 she published her 3rd book of poetry „Bosnia.Partaj” („Bosnia.Separation”) considered by the Romanian literary critics a „revival of Romanian political poetry”. The book was nominated for the best poetry book of the year by various literary magazines in Romania and it won the Best Poetry Book of the year Prize offered by the Radio Romania Cultural, the national broadcasting radio company. The book had more than 12 reviews in literary journals, cultural magazines and blogs. She was invited for readings and debates about the book in the most important cities in Romania. A jazz and poetry performance based on the book was presented by Ana Maria Galea in Bucharest, Targu Mures and Campina. In March 2015 she was invited for the Traduki poetry readings in the Leipzig International Bookfair (Germany), and in April she was part of a Translation Workshop organised by the Romanian Cultural Institute in Stockholm that resulted in the translations of several poems from „Bosnia.Separation” into Swedish. She is now working at her first novel.

text in Dilema veche. Podul si trandafirii obuzelor

Imediat ce ajungi în centru, scoți aparatul de fotografiat și apeși pe buton ca hipnotizat. Îți ia respirația culoarea aceea verde-albastră a râului, și arcul perfect peste apă, și piatra albă, parcă șlefuită atent cu pila. Și când te uiți la poza proaspăt făcută vezi că scrie cu litere mari, negre – ”Don-t forget” pe o piatră, în stânga jos. Aceasta e piatra din centrul orașului Mostar, capitala regiunii majoritar croate Herțegovina din sudul federației Bosnia și Herțegovina. Piatra e chiar lângă Stari Most (trad. podul vechi) astfel că apare în cam toate pozele turiștilor. Cele două vin la pachet – când vezi minunăția aceea de pod de piatră de 30 de metri înălțime și 4 metri lățime, o minune arhitectonică a Balcanilor, vezi și îndemnul imperativ la neuitare. Textul e în engleză, semn că au fost stimulente din partea comunității internaționale ca inscripția să apară acolo drept motto pentru comunitatea încă divizată, dar și pentru turiștii dornici de a înțelege drama Mostarului. Podul a fost construit în secolul al XVI-lea pentru a ajuta la traversarea râului Neretva și pentru a face legătura între cele două părți ale orașului Mostar. Pe un mal se văd biserici catolice cu turle înalte, pe celălalt mal se văd capetele lungi ca de lance ale moscheelor. Instinctiv te uiți când la unele când la altele și îți vine să te întrebi care e mai înaltă și mai impunătoare. Simți deja, doar privindu-le că fiecare mal are poveste lui și că războiul a deturnat aceste două povești una împotriva alteia. De aceea și fiecare mal are uitarea lui. Ca să poți scrie istoria/povestea ta despre oprimare, despre călăi și victime trebuie să omiți anumite pasaje. Fix acele pasaje pe care se bazează celălalt mal. Morții lui sunt victoriile tale. Morții tăi sunt atrocitățile lui. Despotismul lui e cauza ta nobilă de luptă pentru libertate, despotismul tău e cel ce nu mai apare în poveste. Îl ștergi repede cu buretele, doar despotismul de pe celălalt mal e centrul poveștii tale. Victoriile tale și eșecul lui. Atât. Pe cel care ascultă ambele povești îl ia durerea de cap.

Podul a fost de la bun început un simbol otoman și a fost asociat comunității musulmane din Mostar. El a fost construit la ordinul lui Suleyman Magnificul însuși și realizarea lui se spune că ar fi durat 9 ani pentru a uni, timp de peste 400 de ani o comunitate mixtă etnic și pentru a facilita comerțul și dezvoltarea unei așezări muntoase rurale. În 9 noiembrie 1993, în timpul războiului din Bosnia, artileria croată a bombardat podul şi l-a distrus. După război, Banca Mondială, UNESCO, Fundaţia pentru Cultură Aga Khan şi World Monuments Fund s-au implicat în proiectul de reconstruire a podului Stari Most şi a centrului istoric al Mostar. Refacerea lui (doar cu materiale de construcţii locale, și cu fragmente recuperate din rîul Neretva din pietrele originale ale podului) a început în iunie 2001, iar în 23 iulie 2004 a avut loc inaugurarea oficială. Slobodan Praljak, politician și scriitor croat este unul din cei șase croați condamnați la 20 de ani de închisoare pentru bombardarea podului în urma unei strategii de distrugere culturală.

Deci ce avem aici? Un pod construit prin 1500, dărâmat într-o formă de răzbunare culturală, apoi reconstruit piatră cu piatră și inaugurat în 2004. Pentru mine Stari Most din Mostar spune totul despre capacitatea noastră de uitare și de refacere. În 2015 se împlinesc 20 de ani de la semnarea acordului de pace de la Dayton ce a pus capăt războiului din Bosnia (1995). Uitarea e necesară. Uitarea e un mecanism defensiv. Și ca orice mecanism defensiv, uitarea e un drog. O folosești ca să-ți faci curățenie în dulapul cu scheleți. O folosești ca să arunci cîțiva saci de nisip din balonul cu aer, ca să se înalțe. Dar ce faci când curățenia ta e rana altuia? Pe de o parte este dorința de a lupta împotriva uitării pentru a cinsti victimele și pentru a face să nu se mai repete. Pe de altă parte este obligația de a uita ca să îți poți continua viața. Problema delicată a reconcilierii etnice stă în acest echilibru firav.

Odată cu reconstrucţia centrului vechi şi a „Stari Most”, turiştii au reînceput să asalteze oraşul. Acum, Mostarul e supra-aglomerat de turiști, veniţi să descopere acest loc blestemat şi binecuvântat totodată. Dar și la douăzeci de ani după, în Mostar totul amintește de război. Locuitorii au fost forțați să își marketizeze traumele și să scoată războiul la tarabă, pentru ca turiștii să plătească euro pe el. Păi cum să-l uiți când trebuie să-l vinzi? Dincolo de orice, podul din Mostar rămâne un simbol foarte puternic – de oriunde l-ai privi este la fel de frumos.

Podul din Mostar e o poveste despre vindecare, dar singulară. În alte orașe din Bosnia s-au păstrat intacte clădiri-simbol, care au rămas exact aşa cum le-a prins sfârşitul războiului – distruse, expuse. Citisem despre „Trandafirii din Sarajevo”, dar când l-am văzut pe primul mi s-au înmuiat picioarele. Acolo, la jumătate de metru de locul unde stăteam, un obuz a curmat minim o viaţă şi a nenoricit alte câteva. Statistica nu înseamnă nimic, te iau fiorii abia când ajungi în locul damnat. Dacă un obuz cădea pe ciment sau asfalt, lăsa o urmă asemănătoare unei flori. Aceste cicatrici au fost vopsite simbolic cu roşu de un grup de artiști contemporani devenind „Sarajevo Roses”, un îndemn la neuitare şi un omagiu adus tuturor celor ce şi-au găsit sfârşitul în război. Există şi un film cu acest nume ce prezintă povestea unui doctor bosniac şi lupta sa contra cronometru împotriva morţii. Într-o zonă de conflict, totul capătă o altă dimensiune. Gesturile, chiar şi cele mai banale, cântăresc mult mai mult. Un kilogram de zahăr în Sarajevo anului 1993 nu se poate compara niciodată cu aceeaşi cantitate cumpărată din alimentarele Bucureştiului. Niciunde într-un oraş străin de ororile războilului nu poți simți asta. Despre ce fel de uitare să vorbim în cazul acesta? Despre ce fel de formă de igienizare a memoriei? Cum să fii forțat să îți găsești necontenit o formă de sublimare a mâniei neputincioase? Cu se să scrii istoria?

În Bosnia am înțeles că pentru a merge mai departe cu viața după un război etnic, în care prietenii și dușmanii se amestecă între ei, e o datorie civică să uiți. Dar ca să uiți trebuie să faci o operație chirurghicală amplă – pui pe masă totul, și începi să separi – asta trebuie să uiți, asta nu. În Bosnia toate poveștile sunt despre imposibilitatea de a uita, despre vindecare și despre o mânie neputincioasă care transpare prin toții porii. Poveștile sunt adesea intercalate, contradictorii. Statisticile spun că unul din 5 locuitori ai Bosniei au pierdut o rudă în timpul războiului. Bosnia anilor 90 si 2000 a fost un uriaș salon de terapie post-traumatică. Iar comunitatea internațională a deschis aici un uriaș centru de reeducare a mâniei. Ca să poată trăi, trebuie să ”treacă peste”, așa li se tot spune. Împăcarea cu trecutul, recunoașterea crimelor, condamnarea celor ce au cooordonat genocidul, ce a decimat toate taberele dar mai ales pe cea musulmană – e ca o mantră ce se repetă cu regularitate. Acum 3 ani a apărut și un simbol al acestei mantre – asociația femeilor musulmane Photo2123“Gračaničko keranje” ce promovează produsele tradiționale croșetate, a creat un simbol al rememorării victimelor de la Srebrenica – o floare cu 11 petale albe și verde în mijloc. Mesajul e clar – verde e culoare speranței, dar și o culoare specifică islamului. Floarea are 11 petale, pentru a aminti de 11 iulie, ziua genocidului din Srebrenica. Vara aceasta, pe 11 iulie se va organiza o mare manifestare internațională de rememorare a victimelor genocidului de la Srbrenica, și simbolul pe care îl vor purta toți participanții va fi floarea albă croșetată. Localitatea Srebrenica se află în Republika Srpska, entitatea locuită de majoritari sârbi care privesc cu multă reticență această manifestare. Neuitarea e la fel de complicată ca uitarea atunci când trece realitatea prin strîmtele filtre etnice.

carte epuizata pe stoc

Bosnia. Partaj e o carte-puzzle. Contine texte dinauntrul si din afara Bosniei, despre tot ceea ce o femeie isi refuza, ca mai apoi sa isi interiorizeze, dupa un razboi, dupa o despartire. Bosnia-Hertegovina din aceste versuri nu este tara cu acelasi nume, ci este un teritoriu de spaima si gingasie, este o scrisoare de dragoste rupta si facuta bucati. Poeta isi gaseste in Bosnia un fel de patrie adoptiva, care ii reflecta ca o oglinda propriile nelinisti si crispari interioare si poate spune cu indreptatire, in aceasta carte de maturitate, Bosnia bin ich.

o alta cronica negativa la #bosniapartaj

„Prin urmare, nu o problemă de natură conceptuală, de amestec de planuri, între politic& social şi poezie văd aici, şi nici una de etică sau de mesaj slab, ambiguu (pînă la urmă, deşi evident că nu e cazul, am putea interpreta poziţia femeii din „Partaj. Mon amour“ tocmai ca o autodeconspirare), plus o aglutinare forţată a două tipuri de experienţe complet diferite (pentru că, realmente, atîta timp cît e totuşi clar că nu a fost gîndită ca o autodeconspirare, chiar nu văd corespondenţa), ci o simplă problemă de realizare evident deficitară a unui proiect oricum, după părerea mea, practic imposibil de realizat în poezie. S-ar mai putea bănui, pentru a epuiza toate variantele, că autoarea a intuit ce spune Sylvia Plath în citatul din intro şi a încercat să potenţeze, în partea a doua a cărţii, cît se putea de mult universalul din particular. Războiul din Bosnia este datat, trauma pe care oamenii o suferă de obicei în urma unei despărţiri are însă valoare universală. Cam exagerat, totuşi. Miruna Vlada a căpătat precizie şi limpezime de la ultimul volum, vocea şi-a păstrat nu numai impetuozitatea de altădată, dar s-a şi înmuiat un pic, multe piese din carte sînt reuşite. Sper că următorul ei volum se va concentra exclusiv pe propria voce (indiferent cîte accente politice, pedagogice etc. ar presupune) şi că nu va mai fi încă un proiect. Pentru că, stabileşte Daniel Pennac înDictatorul şi hamacul, „politica este paradoxul spectatorului“ – sau al poetului, aş adăuga eu, cînd o abordează frontal.”

de Cristina Ispas

http://www.observatorcultural.ro/Artificial-hells*articleID_31535-articles_details.html

„Bosnia e cel mai postmodern stat din lume”

interviu acordat lui Eugen Istodor in revista Catavencii.CAM00818

De ce Tu și Bosnia?

Am ajuns prima dată în Bosnia în 2008, am organizat un eveniment acolo şi am stat două săptămâni. A fost mai întâi impactul vizual al oraşului Sarajevo din clipa când am coborât în gara centrală (am călătorit prima dată cu trenul Bucureşti- Sarajevo, a fost o epopee întreagă, 36 de ore şi mii de poveşti). Apoi am început să citesc despre Bosnia, mai ales despre război şi despre genocid. Deci Bosnia a început în mine la nivel senzorialo-estetic şi apoi discursiv-politic. Şi timp de vreo doi ani cât am studiat la master mi-am umplut capul de clişee şi de discursuri ale altora despre ce e/ce nu e Bosnia. Şi au început să se aprindă nişte beculeţe – cu cât intram mai în amănunt, cu atât ceaţa era mai mare. E sexi treaba asta, te prinde. Şi nimic nu semăna cu ce văzusem eu iniţial atunci când am coborât din tren. Aşa că am pornit într-o călătorie spre acea impresie de Bosnia, care era în aceeaşi măsură despre ea, cât era şi despre mine. Am beneficiat de o bursa de cercetare doctorală trei ani, am studiat în mai multe oraşe europene ca în final să poposesc jumătate de an în Sarajevo. Nu prea am fost bine organizată, am ajuns la oameni prin tehnica „bulgărelui de zăpadă”, de la unul la altul. Nu a fost studiu antropologic, dar nici politic, am mixat din ambele. Deşi eu discutam cu ei despre Uniunea Europeană şi efectele politicilor ei în Bosnia, mă trezeam adesea cu versiuni contradictorii despre aproape orice, nu doar despre obsedantul război.  E limpede că e o rană deschisă acolo, că toate graniţele alea dor şi că oricine e într-o fază de căutare de sine găseşte în Bosnia un mediu pe cât de ostil pe atât de prielnic deoarece totul e perpetuă căutare identitară acolo. Am reuşit astfel să mă relaxez, să mă simt la fel de dezorientată ca şi ei şi asta m-a ajutat enorm. Nu spun că războiul a căzut pe planul doi în căutările mele, dar am experimentat la cotele cele mai înalte senzaţia aceea de vertij pe care ţi-o produce narcisismul durerii.  Să te vezi suferind calofil aşa, să îi vezi pe alţii suferind şi mai calofil, artă, frate! Fac pe deşteapta şi pe analista acuma, post-factum/post-partum. Când eram acolo nu vedeam nimic din toate astea. Dealtfel nu am scris nici un rând de poezie cât am stat acolo. Am scris la vreun an după. Am lăsat să se coaguleze, şi sincer mi-era cam teamă să scriu despre nişte teritorii atât de adânci şi atât de străine. E o senzaţie de impostură care inevitabil te cuprinde când ai de-a face cu teme din astea. Dar nu te faci poet ca să te simţi confortabil cu tine şi cei din jur, aşa că m-a atras tocmai pericolul. A fost nevoie de o gestaţie mai lungă decât în alte cărţi ale mele. Dar apoi am vrut să las ca fiecare vers şi fiecare titlu/subtitlu să fie ca un „statement”. Asta îi enervează foarte mult pe criticii literari şi pe cititorii mai profesionişti de poezie ca li se pare că dacă e prea explicit totul atunci îl insulţi pe cititor. Eu am vrut ca totul să fie demonstrativ şi cumva manifest nu pentru a face problematica explicit politică, asta venea oricum de la sine. Că şi partajul ca act juridic şi intim e la fel de politic prin toţi porii ca şi Bosnia care nu a existat niciodată independent decât începând cu anul 1992. Partajul e lupta de putere dintre doi soţi/foşti soţi. Fiecare vede procesul asta de transformare cu alţi ochi, fiecare are o altă versiune, fiecare simte la un moment nevoia să-i scoată ochii celuilalt. Sigur, unii mai cu perdea, alţii cu rufele-n public. Nu e loc de echilibru între emoţii şi raţiune în momentele astea, sunt la fel de iraţionale ca un război de secesiune. Şi de aceea am vrut să las clişeele şi spumele de la gura personajelor să plutească în voie în carte. Unele să-l manipuleze emoţional pe cititor, altele să-l enerveze că sunt prea stîngace sau ostentative. Şi nu am gândit cartea aşa fiindcă aş fi eu mare scriitoare care gândeşte o carte în detaliu, chiar nu a fost nimic programatic. M-a ajutat să iasă pur şi simplu firea mea şi obişnuinţa mea de a decupa discursuri de ici-colo, de a le amesteca şi de a le lăsa să-şi vorbească unele altora. Eu sunt în mod natural o „drama queen” şi am vrut să las să ajungă  la mine prin poezie şi vocile altor „drama queen”.

Şi am vrut ca prin aceste luări de poziţie şi de pro-domo de toate tipurile să traduc fix oboseala asta pe care un străin ajuns în Bosnia o resimte din partea tuturor celor care vor „să-l facă să înţeleagă cum stă treaba”. Sunt fix intenţiile alea bune care pavează drumul spre iad, un iad al poveştilor paralele în care totul e contestat şi resemnificat. Daniel Campbell a scris o carte superbă „National Deconstruction. Violence, Identity and Justice in Bosnia” în care aplică deconstructivismul lui Derrida pe războiul din Bosnia (de fapt pe discursurile despre război în media locală şi cea occidentală). Şi el zice acolo ceva ce m-a frapat şi pe mine – Bosnia e cel mai postmodern stat din lume. Cred că dacă ajungea Derrida pe acolo sigur scria şi el o carte despre asta, Bosnia ar fi fost raiul lui semnificant, totul e un text gestant acolo. Şi dacă cititorul e obosit şi enervat la final – am făcut treabă bună. E epuizant jocul ăsta de continuă renegociere şi să fim serioşi – e greu de transmis lucrul ăsta prin poezie.

Crima și războiul cum ajung poezie?

Nu ştiu cum aş scrie despre un război la care aş participa direct. Nici nu cred că aş putea, am reflexe de fată de pension şi nu prea m-aş vedea hălăduind prin zonele de conflict însetată după poveşti ale morţii. Sunt curajoasă mai ales la masa de scris, dar nu pe teren.  În „Bosnia.Partaj” am scris despre un război al altora şi asta m-a protejat. Nu am vrut nici o clipă să îmi arog alt rol decît acela de traducător. Sigur, e inevitabil ca într-un război cu versiuni paralele traducătorul-observatorul să nu devină şi el combatant, cel puţin prin faptul că aşa îl percep toţi localnicii şi îl tratează ca atare. Orice repovestitor din Bosnia devine o mitralieră în plus pentru o tabără sau alta. Şi ca să mă întorc la întrebare – războiul a ajuns în poezia mea ca stare. Eu sunt o tipă foarte conflictuală. Îmi place să mă cert şi să mă contrazic tot timpul, poate şi dintr-o dorinţă din asta maliţioasă şi juvenilă de a-i descose pe oameni şi de a-i forţa să-mi dea punctele lor de vedere cele mai brute. Felul meu de-a fi cred că a rezonat „mănuşă” pe atmosfera politică din Bosnia unde totul e contestare, nervi, frustrare, reproşuri, vină, sânge, nedreptate etc. Natura mea războinică la nivel argumentativ s-a simţit ca peştele în apă într-un loc care pe unii îi sperie sau din contră, le dă senzaţia de superioritate. Mie mi-a dat empatie, adică puterea de a asculta relatarea unui război de care eram atît de departe dar pentru care mă deschisesem la minte şi mă igienizasem de clişee. Sigur, nu total. Am păstrat vădit şi nişte parti-pris-uri, le-am făcut poate chiar şi foarte vizibile în carte, dar rostul meu nu era de a vorbi de istorie, ci poate chiar de a batjocori ideea că istoria poate fi vreodată sinceră şi justiţiară. Războiul din Bosnia i-a fascinat pe mulţi fiindcă a rămas ca un puzzle nerezolvat care te enervează, din ăla pentru care te chinui ore în şir şi nu-i prinzi şpilul. Pe mulţi i-a îngrozit mai ales ideea asta că după Acordul de Pace de la Dayton nu au putut fi delimitate taberele învinşilor şi ale învingătorilor. Nu mai era ca în războaiele mondiale, acum toţi erau învinşi, deşi se credeau toţi învingători. Şi fiindcă nu s-a putut termina foarte clar pe câmpul de bătălie, a început revanşa simbolică – în poveşti, în versiuni paralele ale evenimentelor, în contestarea graniţelor şi a morţilor, în tergiversarea anchetelor asupra genocidelor. Cum să scrii despre un astfel de război? Autorii din Balcani au făcut-o într-un mod cu totul original – cu umor şi cu patetism, cu poezie şi cu spirit justiţiar asezonat cu multă, multă şi acidă ironie. Iar eu am încercat să privesc din propriul meu câmp de bătălie, nici ca ei, dar nici ca un străin.

Cît te ajută viața în România pentru a face poezie despre Bosnia?

M-a ajutat cred enorm să fiu din România. Nu eram nici de-a Vestului, dar nici de-a lor. Eram la mijloc. Puteau relaţiona mai uşor cu mine decât cu alţi „europeni”, nu doar fiindcă eram mai apropiată geografic (fiindcă în realitate se ajunge mai greu de la Bucureşti decât de la Berlin sau Viena, că suntem legaţi foarte prost ca infrastructură de transport de statele noastre vecine din Balcani). Dar ştiau că şi noi am intrat greu în UE, că şi noi avem buba asta mare cu „corupţia” şi simţeau că îi putem înţelege mai uşor. Deci i-am simţit mai deschişi din cauza asta. Şi m-a mai ajutat un lucru – faptul că a scrie despre drama destrămării Iugoslaviei în spaţiul românesc e o temă foarte exotică. Şi de fapt asta m-a îngrijorat foarte mult. Adică în toiul romanelor despre viaţa în comunism, şi a poeziei douămiiste despre fatidica tranziţie la democraţie şi debusolarea ei, hop! apare un alt tip de văicăreală – cu război etnic, cu împuşcături, cu alte drame decât cele ale fostei Securităţi. La bursa valorilor agreate de Occident acestea au fost cele două mari marote ale literaturii din est – drama post-comunistă şi drama post-război a spaţiului Iugoslav. Cine a prins rapid reţeta  a intrat în industria de consum şi s-a făcut om – l-au potopit premiile, ovaţiile, bursele. În anii 2000 târgurile de carte din marile capitale europene au arătat ca o competiţie între cicatrici şi un concurs de Miss Văicăreală şi Mister Condamnare a Crimelor.  În contextul ăsta să fii din România, să încerci să abordezi în poezie nişte teme politice şi să scrii despre dramele concurente din regiune nu pare a fi reţeta succesului. Dar a fost o provocare şi am început să realizez asta pe măsură ce toţi ridicau din sprîncene cu stupoare – Despre Bosnia? Dar de ce, ce treabă ai tu acolo? Ei, uite- aşa – am avut şi eu o treabă acolo. Şi ca orice poet narcisist ce se respectă închei cu un auto-citat care va elucida totul – „eu n‑am venit aici ca să caut ceva anume / am venit aici angajată ca bocitoare”.

2 nominalizari pt #bosniapartaj

285625_10151305058293284_1476146786_n

din comunicatele de presa ale Radio Romania Cultural si Observatorul Cultural

De 15 ani, la fiecare sfârşit de lună martie, Radio România Cultural îi premiază, intr-o gală a valorii şi a rafinamentului, pe cei care au performat în diferitele domenii ale culturii în anul anterior. Gala Premiilor Radio România Cultural, ediţia a XV-a, va avea loc luni, 23 martie, de la ora 19.00, la Teatrul Odeon.
Maria Balabaş şi Radu Croitoru vor fi amfitrionii galei, iar momentele muzicale vor fi asigurate, cu vervă şi virtuozitate, deAnalia Selis, Răzvan Suma şi Mariano Castro.

Evenimentul va fi transmis în direct la Radio România Cultural şi pewww.radioromaniacultural.ro şi retransmis de TVR 2.
În cadrul Galei vor fi acordate premii la nouă secţiuni, precum şi trei premii speciale, ai căror câştigători sunt deja cunoscuţi:

Premiul de Excelenţă îi va fi decernat actorului Mircea Albulescu.

Premiul Lux Mundi îi revine coregrafului Gigi Căciuleanu.

Premiul ”In memoriam Iosif Sava”îi va fi acordat Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti-150 de ani, reprezentată de rectorul său, compozitorul Dan Dediu.

Nominalizările pe domenii ale Galei Premiilor Radio România Cultural sunt următoarele:

La categoria „Poezie” nominalizările sunt: Bogdan-Alexandru Stănescu, pentru volumul anaBASis, Editura Cartea Românească; Bogdan O. Popescu, pentru Cartea dragostei, Editura Humanitas; Miruna Vlada, pentru volumul Bosnia. Partaj, Editura Cartea Românească; Octavian Soviany pentru Călcâiul lui Magellan, Editura Cartea Românească,.

La “Proză” au fost nominalizate volumele:Nora Iuga, pentru Harald şi luna verde, Editura Polirom;Lavinia Branişte, pentru volumul Escapada, Editura Polirom; Marius Chivu, pentru Sfîrşit de sezon, Editura Polirom; Dan Lungu, pentru Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu, Editura Polirom.
La secţiunea „Film” au fost nominalizate: Toto şi surorile lui de Alexander Nanau; Al doilea joc de Corneliu Porumboiu; Quod erat demonstrandum de Andrei Gruzsnicki; Closer to the Moon de Nae Caranfil.

La categoria “Teatru”, nominalizările sunt următoarele: Răzvan Mazilu, pentru valorizarea în dimensiune contemporană a musicalurilor Cabaret (Teatrul German de Stat Timişoara) şi West Side Story (producţie FNT); Andrei şi Andreea Grosu, pentru construcţia cu consecvenţă şi curaj a spaţiului teatral alternativ UnTeatru; Centrul de creaţie şi cercetare „Ion Sava” (TNB) coordonat de Cristiana Gavrilă, pentru programul 9G – Noua generaţie.

Pentru categoria “Muzică” au fost nominalizaţi: violonistul Gabriel Croitoru, pentru Turneul Naţional „Vioara lui George Enescu la sate”, care în anul 2014 a ajuns la ediţia a III-a; tenorul Ştefan Pop, pentru realizările artistice din anul 2014; saxofonistul Nicolas Simion, pentru continua provocare a publicului prin concepte diverse, în care muzica de jazz şi tradiţională îşi găsesc continuu elemente comune.

La secţiunea “Arte plastice” au fost nominalizaţi: Teodor Graur, pentru expoziţia Nostalgia, curator: Raluca Voinea; Învățământul artistic bucureștean și arta românească după 1950. Expoziție la aniversarea a 150 de ani ai Universității Naționale de Arte; Viorica Iacob pentru expoziţia Pământ şi valuri, la Galeria Senso, 4-29 noiembrie 2014; Aurel Vlad (n. 1954), dublă expoziţie aniversară: Galeria Simeza şi Muzeul judeţean Gorj, ansambluri sculpturale în tablă şi lemn, gravură; Ştefan Râmniceanu, pentru o evocare eveniment a ctitorului Constantin Brâncoveanu, o retrospectivă care a însumat peste 300 de lucrări pe simezele Palatului Mogoșoaia și în noul Memorial Văcărești.

La secţiunea “Educaţie şi învăţământ” lista nominalizărilor este următoarea: Policy Center for Roma and Minorities (Centrul de politici pentru Romi şi Minorităţi), pentru activităţile organizate în 2014 în cadrul Clubul de Educaţie Alternativă (CEA); Academia Atlantykron, pentru ediţia taberei din vara anului 2014, a 25-a ediţie; Muzeul Naţional al Ţăranului Român, pentru organizarea „Atelierului de creativitate”; Asociatia ViitorPlus, pentru proiectul Pădurea Copiilor.

Nominalizaţii la secţiunea „Ştiinţă” sunt:”Mircea Ignat, pentru activitatea desfășurată și in anul 2014 în inițierea tinerilor olimpici în tainele cercetării științifice și calificarea acestora în competiții internaționale de prestigiu din domeniu.”; Radu Popa, dr. în microbiologie, Universitatea Northwestern din Los Angeles, director de cercetare la compania River Road Research; Toma Pătraşcu, preşedintele Asociaţiei Secular Umaniste, ASUR din România.

La secţiunea “Proiecte culturale şi festivaluri” au fost nominalizate: Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, ediţia a XXII-a; Festivalul Internaţional de Literatură de la Bucureşti, ediţia a VII-a
Festivalul International de Muzică de Cameră SoNoRo– editia a IX-a, Bridges; Caravana Docuart 2014.

&

În ultimele trei săptămîni, redactori şi colaboratori constanţi ai revistei noastre au votat pentru o nouă rundă de nominalizări pentru Premiile Observator cultural, acordate pentru apariţiile editoriale din 2014. În urma centralizării voturilor, iată nominalizările pentru cele şase categorii la care acordăm premii şi anul acesta. Cum punctajele au fost foarte strînse, la unele categorii, am decis să nominalizăm şase (la „Proză” şi la „Debut“ chiar şapte) titluri, pentru a nu nedreptăţi pe nimeni.   Critică literară/ Istorie literară/ Teorie literară
Al. Cistelecan, Ardelencele, Editurile Şcoala Ardeleană şi Eikon
Liliana Corobca, Controlul cărţii – Cenzura literaturii din regimul comunist din România, Editura Cartea Românească
Cătălin Ghiţă, Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake, Editura Institutul European
Mircea Mihăieş, Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist şi visător, Editura Polirom
Angelo Mitchievici, Caragiale după Caragiale, Editura Cartea Românească
Eugen Simion, Cioran – o mitologie a nedesăvîrşirilor, Editura Tracus Arte
Eseistică/ Publicistică
Ştefan Afloroaei, Privind altfel lumea celor absurde, Editura Humanitas
Mirel Bănică, Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană, Editura Polirom
Corin Braga, Acedia. Jurnal de vise, Editura Polirom
Alexandra Ciocârlie, În dialog cu anticii, Editura Cartea Românească
Simona Sora, Seinfeld şi sora lui Nabokov, Editura Polirom
Memorialistică
Gabriela Adameşteanu, Anii romantici, Editura Polirom
George Banu, Monologurile neîmplinirii, Editura Polirom
Emil Brumaru, Veronica D. Niculescu, Cad castane din castani, Editura Polirom
Vasile Gogea, La scara blogului. Jurnal dedus (2010-2014), Editura Charmides
Ioan Groşan, Lumea ca literatură. Amintiri, Editura Polirom
Antoaneta Ralian, Amintirile unei nonagenare. Călătoriile mele, scriitorii mei, Editura Humanitas
Proză
Petre Barbu, Marea petrecere,Editura Cartea Românească
Lavinia Branişte, Escapada, Editura Polirom
Ionuţ Chiva, Boddah speriat, Editura Polirom
Sebastian A. Corn, Ne vom întoarce în Muribecca, Editura Nemira
M. Duţescu, Uranus Park, Editura Polirom
Dan Lungu, Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu, Editura Polirom
Radu Mareş, Sindromul Robinson, Editura Polirom
Poezie
Domnica Drumea, Vocea, Editura Charmides
Adela Greceanu, Şi cuvintele sînt o provincie, Editura Cartea Românească
O. Nimigean, nanabozo, Cartea Românească
Marta Petreu, Asta nu e viaţa mea, Editura Polirom
Octavian Soviany, Călcîiul lui Magellan, Editura Cartea Românească
Miruna Vlada, Bosnia. Partaj, Editura Cartea Românească
Debut
Cristina Andrei, Abonatul nu poate fi contactat, Editura Nemira (roman)
Dorica Boltaşu, Limite şi libertate. Radicalism şi reconstrucţie în hermeneutica secolului XX , Editura Niculescu (critică şi teorie literară)
Cosmin Borza, Marin Sorescu. Singur printre canonici, Editura Art (critică şi istorie literară)
Luminiţa Corneanu, Leonid Dimov. Un oniric în Turnul Babel, Editura Cartea Românească (critică şi istorie literară)
Mihai Gheorghiu, Eseu despre proza lui Mircea Eliade, Editura Eikon (critică şi istorie literară)
Andreea Mironescu, Afacerea clasicilor. Paul Zarifopol şi critica modernităţii, Editura Tracus Arte (critică şi istorie literară)
Florina Pîrjol, Carte de identităţi, Editura Cartea Românească (teorie literară)
Gala Premiilor Observator cultural va avea loc luni, 30 martie, de la ora 19.00, la Teatrul Odeon.

Juriul care va decide premiile este alcătuit din: Carmen Muşat (preşedinta juriului), Bianca Burţa-Cernat, Adina Diniţoiu, Adrian Lăcătuş, Antonio Patraş, Iulia Popovici şi Claudiu Turcuş.

Ca şi la precedentele ediţii, revista Observator cultural acordă Premiul Opera Omnia „Gheorghe Crăciun“ unui scriitor al cărui nume va fi anunţat în seara Galei. La ediţiile de pînă acum, acest premiu a revenit scriitorilor: Mircea Horia Simionescu (2007), Mircea Ivănescu (2008), Norman Manea (2009), Radu Cosaşu (2010), Emil Brumaru (2011), Şerban Foarţă (2012), Dumitru Ţepeneag (2013), George Banu (2014).

Începînd cu cea de a IV-a ediţie a Premiilor Observator cultural, revista noastră a omagiat, în fiecare an, traducători importanţi: Antoaneta Ralian şi Anamaria Pop (2010); Luminiţa Munteanu şi Luminiţa Voina-Răuţ (2011);  Sorin Mărculescu şi George Volceanov (2012); Viorica Nişcov şi Alexandru Al. Şahighian (2013), Bogdan Ghiu  (2014).

În acest an, îi vom sărbători pentru reuşitele lor excepţionale pe Antoaneta Olteanu, cea care a făcut ca mari autori contemporani de limbă rusă să ne fie accesibili în limba română, şi pe Constantin Geambaşu, traducător dedicat al scriitorilor polonezi clasici şi contemporani.

La fel ca în anii precedenţi, am decis de la bun început să scoatem de pe lista de nominalizări cărţile publicate anul trecut de redactorii şi colaboratorii noştri apropiaţi. Astfel, volumele de poezie semnate de Doina Ioanid, Cusături, şi
Bogdan-Alexandru Stănescu, AnaBASis (ambele la Cartea Românească), cartea de debut a lui Cezar Gheorghe, Gîndirea-cinema (Cartea Românească), volumul de interviuri publicat de Adina Diniţoiu, Scriitori francezi la Bucureşti (Vremea), volumul lui Liviu Ornea, Bifurcaţii (Curtea Veche), minunata realizare poetică şi artistică semnată de Şerban Foarţă & Tudor Banuş, Tandem (Casa Radio),  precum şi cartea-obiect a lui Bogdan Ghiu, Linia de producţie. Lucrînd cu arta (Tact)  nu se regăsesc printre nominalizări, deşi ar putea figura oricînd pe orice listă a celor mai bune apariţii ale anului trecut.
Cei care au votat pentru nominalizări sînt: Şerban Axinte, Bianca Burţa-Cernat, Paul Cernat, Adina Diniţoiu, Silvia Dumitrache, Raluca Dună, Cezar Gheorghe, Alex Goldiş, Cristina Ispas, Adrian Lăcătuş, Doris Mironescu, Carmen Muşat, Oana Cătălina Ninu, Antonio Patraş, Dana Pîrvan-Jenaru, Raul Popescu, Iulia Popovici, Alina Purcaru, Andreea Răsuceanu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Ovidiu Şimonca, Claudiu Turcuş. La categoriile unde votanţii au avut şi cărţi proprii pentru jurizare, nu au votat.

Momentele muzicale ale Galei Premiilor Observator cultural 2015, din 30 martie, vor fi oferite de Mike Godoroja & Blue Spirit.

despre cenaclul Euridice. scoala mea de poezie. (ep 2)

Eu eram elevă de liceu pe atunci, evident că nu vedeam toate astea. În clasa a 9-a m-am dus la câteva şedinţe ale cenaclului condus de Nora Iuga la USR şi apoi din 2002 am frecventat cu asiduitate cenaclul lui Mincu, cu tot cu aparatele de înregistrat  ale ziarului “Ziua” şi microfoanele care dădeau aerul unui “establishment” pompos şi neprietenos. Cred că am ratat doar vreo câteva şedinţe din cenaclul de la Casa Monteoru, când eram bolnavă. Eram atât de prinsă de întreaga atmosferă de acolo încât anumite şedinţe cred că le pot reproduce frază cu frază şi se derulează în mintea mea ca un film. Poate că eram şi într-o perioadă propice, în care absorbeam tot ce mi se întâmpla ca un şerveţel. Dar sunt conştientă, fără modestie, că am asimilat în acei ani cât alţii în zeci de ani, la propriu. Se crease o comunitate fantastică în jurul acelui cenaclu. Se socializa literar cu frenezie, dincolo de pasiunile acerbe stârnite în timpul dezbaterilor pe text, care se mai lăsau uneori şi cu vorbe grele sau cu certuri cu expresii bulevardiere. Dar Mincu aici avea un rol esenţial, că el dădea în mod cât se poate de asumat dictatorial cuvântul. De unde şi ideea că nu oricine punea să vorbească în cadrul cenaclului, şi dacă tot vorbeai trebuia să spui ceva inteligent.  Dacă nu, te taxa dur şi nu-ţi mai dădea cuvântul altădată. Oricât de nedemocratic ar suna, dar cred că acest filtru a adus multă valoare discuţiilor, a creat o anumită competiţie şi frenezie intelectuală în exprimarea opiniilor. Dar mai ales a creat premisele unor abordări argumentate pe text, care sunt de fapt esenţa unui cenaclu de calitate.  Şi acest lucru s-a datorat şi faptului că îi lăsa pe scriitorii tineri, uneori nepublicaţi să discute apăsat şi să spună ce cred, ceea ce i-a adus într-un dialog cu scriitori consacraţi, la care nu ar fi avut altfel niciodată acces. Mincu avea ceva în el şi de anarhist, şi de monarh autoritar, m-a fascinat asta la el mereu.

Pentru mine un lucru e clar – orice cenaclu organizat în zilele noastre nu va mai avea acest efect deoarece îmi dau seama acum că Euridice suplinea la vremea aceea o lipsă acută de altfel de interacţiuni literare. Era ca programul TVR în comunism, te uitai că nu erau alte multe metode de a-ţi petrece timpul liber sau de a vedea alte filme. Cum oferta lecturilor publice e mult mai vastă acum, nici un cenaclu nu mai are atâta popularitate ca atunci. Şi ceea ce mi se pare chiar miraculos  şi aproape ironic e că tot fenomenul ăsta s-a desfăşurat  o bună parte din timp sub cupola USR, ceea ce ştiu că nu a convenit multora din USR şi s-a văzut asta ulterior, când Mincu s-a certat cu ei, s-a mutat la MNLR şi şi-a continuat cenaclul Euridice pe cont propriu. Dar la începutul anilor 2000 toată efervescenţa asta putea fi catalizată doar de o instituţie cu acces la resurse de prestigiu şi de promovare, ceea ce acum nu mai e cazul. Acum, dincontră, USR a rămas anchilozată şi nu mai organizează nimic în afară de premii literare contestate, şi, în paralel, s-au dezvoltat, cum aminteam déjà Institutul Blecher (dar mai sunt şi multe alte iniţiative în alte oraşe precum Cluj, Iaşi, Braşov, Timişoara). Avem acum o mulţime de alternative eficiente la nevoia scriitorilor de a socializa, de a afla noutăţi literare şi de a dezbate pe text. Peste vreo zece ani vom vedea şi ce efect au asupra scriitorilor ce le sunt protagonişti.

Repet, pentru mine acest cenaclu a fost o şcoală de literatură. M-a făcut să ard foarte multe etape ale scrisului şi ale culturii literare. Îmi dau seama de ce poate nici nu regret că nu am făcut Literele şi nu mă simt văduvită în niciun fel de cultura literară necesară unui scriitor. Ce s-a derulat între pereţii acelui cenaclu a suplinit cu brio o formare specializată în tot ce înseamnă literatură contemporană. Şi îmi dau seama că totul a ţinut de o loterie – faptul că m-am născut în Bucureşti şi că am studiat la liceul Eminescu unde preda Octavian Soviany.  Aşa am putut ajunge încă dintr-a zecea la un cenaclu unde participau totuşi numai iniţiaţii. Alţi elevi la vârsta aia bâjbâie pe la revistele liceului şi îşi citesc creaţiile doar la festivităţile de ziua lui Eminescu, stand la mâna reacţiilor de elogiere sau strâmbat din nas a profesoarelor din cartier. Nu spun că asta ar fi ceva rău, doar că te face să baţi mai mult timp pasul pe loc şi procesul de găsire a propriei voci poetice să dureze mult mai mult. Îmi dau seama astfel că dacă mă năşteam într-un orăşel de provincie, adio cu titulatura mea de poetă doumiistă! Nu spun că n-aş mai fi scris poezie, nu vreau să fiu absurd de contrafactuală. Dar repet, tot procesul de formare cred că ar fi durat mult mai mult. Şi aici admit că tinerii scriitori din provincie au fost văduviţi de reclamă dacă nu veneau la facultate sau cu serviciul în Bucureşti sau nu îi susţinea cineva din Bucureşti. Oricum, nu fac acum pe socioloaga de weekend, observ şi eu tensiunea asta centru-periferie care se simte când se fac jocurile literare, mai ales când unii sunt mai promovaţi literar decât alţii, şi unii folosesc resurse literare la care alţii nu au acces. Iată că şi cenaclurile astea sunt rezultatul unor jocuri de putere şi e bine să nu uităm asta. Revenind, fără acest cenaclu cu siguranţă nu aş fi citit atât de multă literatură contemporană. Păi la cenaclul Euridice eram practic mereu aduşi la zi cu tot ce apărea în materie de poezie şi proză. Cum altfel aş fi putut să am acces la o atât de bogată listă de recomandări de lectură? Doar stand la mâna unei reviste literare sau bloguri specializate nu cred că reuşeam. Realizez că o parte a decalajului dintre oraşele centre universitare şi oraşele mici era pe atunci tocmai acesta – că la nivel literar erau decuplaţi de la noutăţi, mai ales dacă aceste noutăţi apar şi la edituri cu distribuţie proastă (sau inexistentă cum e cazul Vinea, unde apar comori literare adânc îngropate, la care doar autorii şi câţiva prieteni ai lor ajung).  Cu ajutorul internetului insa nici asta nu mai e o problema acum, accesul fiind practic mult mai usor, dar fiiund incontinuare nevoie de niste filter – forumuri, bloguri unde sa afli totusi cum sa cauti online noile aparitii literare. Deci la cenaclul Euridice nu aflam doar titluri de cărţi dar adesea puteam intra uşor şi în posesia lor, ceea ce iată s-a dovedit ca la vremea aceea era un adevarat privilegiu.

Trebuie să observ aici că relevante în formarea mea nu au fost doar lecturile propriu-zise în cenaclul Euridice, ci evident şi dezbaterile pe text, cum frumos îi plăcea lui Mincu să spună “sfârtecările textelor” şi, mai ales, discuţiile de după. Ritualul cuprindea mereu şi o sesiune a “berii de după”, la care uneori se alătura vesel şi Mincu însuşi.  Având acces la un set atât de variat de scriitori în cadrul cenaclului a însemnat enorm pentru scrisul meu, pentru realizarea debutului (pe care cine ştie cât îl mai amânam dacă eram în alte contexte) şi pentru a înţelege că totuşi generaţii literare atât de diferite cum era cea 2000 şi  cele “ante2000” (să le numesc generic pe toate la gramada) pot totuşi comunica, se pot contrazice argumentat, pot să se cunoască mai bine.

Concluzionand, cenaclul lui Mincu a fost un experiment “Big brother” într-un fel, o formă de a scrie istorie literară live, cu personajele la faţa locului. Toate orgoliile ciobite, toate certurile paternaliste pe locul fruntaş în generaţia 2000 şi valurile contestatare ale generaţiei, toate s-au derulat sub cupola construită de Mincu. Aş numi asta adevărata lui lecţie de generozitate intelectuală. Şi simbolică dar şi materială – caci Mincu nu era doar aprig, dar şi extrem de generos. Mă gândesc aici la faptul că USR nu aloca buget pentru autorii care citeau şi Mincu plătea din buzunarul lui transportul scriitorilor care veneau din provincie, insistând de fiecare dată să invite şi poeţi din alte oraşe. Sigur, acest cenaclu era pariul lui critic major şi s-a văzut asta în tot ce a scris după. Dar nu a fost, în nici un caz,  pur egoism critic. A fost generozitate. O lecţie de care cred că o viaţă literară provincială ca a noastră are atât de multă nevoie.