Miruna Vlada

o cronica tarzie dar binevenita

10 Aug 2009 7 comentarii

by Miruna Vlada in poemextrauterine, Reactii de la cititori adunate Etichete:cronica, editura vinea, emanuela ilie, miruna vlada, poemextrauterine

am gasit surfand internetul o cronica la PoemeleExtrauterine. desi nu e prea pozitiva, mi-a placut f tare: e plina de observatii percutante si, sincer, daca ar fi trebuit sa scriu eu ipotetic o cronica la cartea asta, m-as fi referit la multe din ideile Emanuelei Ilie, pe care nu o cunosc dar as dori sa ii multumesc de cronica. &   e interesant ca a pus aparitia de seama editurii Vinea si, nu cred ca din lipsa lecturii (carese dovedeste  foarte aplicata pe text si asta e excelent pt autor) ci cred ca dintr-un reflex conditionat – douamiism = vinea.. in fine, enjoy:

Cu relativă întîrziere, cîte ceva despre cartea de debut a tinerei mizerabiliste, carte în care explodeazǎ, cum îi si place să repete, o sensibilitate exacerbatǎ, cu totul dispretuitoare fatǎ de cea a “comunului”. Poeta îsi încurajeazǎ atitudinea extra-ordinarǎ, altceva-ul, diferenta care o face:”ceea ce mediocritatea nu va întelege niciodatǎ/ este cǎ atunci cînd te afli în fata/ unui om cǎruia-i vine sǎ vomite/ ultimul lucru pe care-l poti face/ este sǎ-i pui mîna la gurǎ/ avertizîndu-l cǎ va face mizerie” (XXX). Universul ei fictional este unul al diferentei si al negatiei, al privirii extrauterine si în definitiv extramundane; lumea ei este asadar o nelume în sensul renuntǎrii la tot ceea ce ar însemna o perceptie normalǎ: “lichidele mele au propriile vene/ defectul meu este femeia mea extrauterinǎ/ în nelumea mea Rachmaninov si-a vîndut pianul/ pentru a fi lǎsat sǎ mîngîie un text al eleneiv/ în nelumea mea orbii merg la curve/ ca sǎ le pipǎie pe cornee/ si sǎ plece plîngînd/ cu obrajii plini de spermǎ”. Fragmentul, extras dintr-o Odǎ viciului, mi se pare reprezentativ pentru discursul liric al Mirunei Vlada; sunt de regǎsit, aici, atît justificarea actului creatiei (legatǎ de necesitatea organicǎ de care aminteam mai sus, cea de a-si striga diferentierea, individualitatea aparte) si conceptia asupra lui  (ideea deloc nouǎ de moarte a artei, ori de abdicare a ei în favoarea perceptiei, deci a fiziologicului), cît si principalele obsesii ale autoarei: acelasi fiziologic, deci biologicul pur, sexul si poezia însǎsi. Miruna Vlada trǎieste poezia visceral, organic, cu o pasiune vecinǎ celei sexuale; în nelumea ei, adicǎ, foamea de poezie e ca foamea de sex: “cuvîntul pus pe hîrtie nu tine loc de mîncare/ ci de foame/ sexul la nimfomane nu tine loc de mîncare/ ci de stomac” etc. Scrisul face casǎ bunǎ cu sexul, ba chiar îi trezeste poetei stǎri similare (ce cale lungǎ a parcurs poezia de cînd era comparatǎ, de pildǎ, cu rugǎciunea, cu extaza ori cu misticismul…): “fiecare poem e ultimul/ fiecare vers e penultimul/ o poetǎ bunǎ trebuie sǎ excite/ nu sǎ recite/ sǎ lingǎ cornee/ nu sǎ priveascǎ la stele”. Sexualitatea e tulbure, sumbrǎ, ascultînd de aceeasi logicǎ a anormalitǎtii ca diferentiere de normalitatea rusinoasǎ de care fug parcǎ toti milenaristii (v. Vlada e un atentat la pudorile coapte…): actul se repetǎ parcǎ la întîmplare, cu bǎrbati nelipsiti de un grobianism atîtǎtor (“limba ta de porc”, “penisul tǎu fumegǎ”, “umǎrul lui jegos de betiv” etc.). Obsesiei masturbǎrii sau a posedǎrii violente i se adaugǎ, de obicei, cea a maculǎrii, în care, paradoxal, eroina trǎirilor pe alocuri paroxistice se simte la ea acasǎ, îsi umple sufletul “cu pǎr negru si aspru”. Cu cît e mai constientǎ de insalubritatea generalizatǎ, cu atît poeta e mai decisǎ sǎ-i opunǎ violente de limbaj, “excentricitǎti lingvistice”. Uneori, eroina textelor danseazǎ pe lespezi verzi, dupǎ ce vomitǎ fetusi; altǎdatǎ, fumeazǎ flori, promitînd partenerului biciuiri “cordiale”; totul într-un peisaj ce coboarǎ parcǎ dintr-un întunecat Ev Mediu populat de cǎlugǎri si fecioare amenintate cu savante torturi, amintind pe undeva de expresionismul negru din poezii ale Angelei Marinescu: “domnisoarele care epateazǎ vǎd corbi în loc de litere./ ce mici sunt bǎtǎile inimii desi dor ca niste pumnale ce rosie îmi este pielea arsǎ cu mii de vinisoare sparte a unei nefumǎtoare a unei sihastre frivole/ mi-ati adus banane si portocale m-ati mîngîiat pe frunte cu lama cutitului de mǎcelar” etc Poezia-boalǎ îsi circumscrie un spatiu tipic, ospiciul, în care internata (permanent!) are viziuni cosmaresti, populate de simboluri ale mortii (între care fluturele negru ori gîndacii) si personaje stranii, cu o gesticulatie paranoidǎ prin care vor sǎ îsi “etaleze” angoasele, nu sǎ si le mascheze.  Simbolul mǎstii revine de asemenea în operǎ, iar ideea obsesivǎ de “etalare”, de artificiu si teatralizare permanentǎ a celei care permanent “cerseste mǎsti în fata cîte unei cîrciumi”, tine de un barochism asumat, cultivat chiar cu obstinatie. “sunt teribilistǎ fiindcǎ am cornee baroce”. Nu ne mai miră faptul că violenta, ideea de torturǎ si crimǎ încheie de altfel si cartea, TESTAMENTUL de final nelăsînd loc nici unei promisiuni de vindecare viitoare: “mǎ sprijin de aceastǎ filǎ ca de o cîrjǎ nesincerǎ/ care-mi mutileazǎ moartea cu poeme// nu am ce sǎ vǎ las/ poate doar octavian si elenav meritǎ dintre voi/ tavanul meu verde”. Ne vom multumi de aceea cu tavane de culori mai accesibile muritorilor de rînd….

si alte cronici ale autoarei (si ele incitante) gasiti aici