Partaj 2
27 Mar 2012 Un comentariu
in printre vene... Etichete:poem, poezie
Chiar dinainte să ne cunoaştem trebuie să stabilim câteva reguli de bun simţ: nu mă pot trezi la ce oră vrei tu, nu mă pot sătura de atingeri, nu o să îţi cer laptopul pentru treburi personale. Dar în schimb vreau foarte mult să ne ţinem şosetele amestecate în sertarul special de şosete. Chiloţii nu, pe ăia îi putem pune separat, ei se simt oricum mereu singuri. Să ne punem toate hainele de-a valma., să încapă toate în acelaşi şifonier, să facem economie de spaţiu, să facem ordine în acelaşi timp. Vreau ca gulerele cămăşilor noastre să se poate atinge uneori în dulap, să ştie când una pleacă şi una rămâne. Şi când va veni vremea să îmi strâng hainele, vreau să le ating şi pe ale tale încă o dată, să-mi stea în cale, să le mut de colo colo, să le desfac de pe pormantourile din mine, să pot să simt în textura lor fiecare moleculă moartă. Să desperechez cu blândeţe toate şosetele noastre. Asta va dura cel mai mult. O să am nervi, o să fiu grăbită, o să-mi aduc minte că ai trecut cu tălpile peste pieptul meu, şi toate şosetele mele miros a călcâiele tale.
Căci aici, în sertarul cu şosete, suntem cei mai vulnerabili.
Toată dragostea mea fluorescentă stă de pe-acum ghemuită acolo, deşi încă nu te cunoaşte, dar are călcâiele pregătite pentru a-ţi încerca, pe rând, toate şosetele. Poate că un bărbat încruntat o să mă aştepte precipitat în faţa blocului să mă ajute cu bagajele, nu o să înţeleagă de ce durează atât de mult să strângi nişte haine, o să creadă că plâng isterică pe podea, nu o să ştie treaba asta complicată cu şifonierul. Dar pentru mine strânsul hainelor va fi un răsfăţ. Căci o să te simt tot pe pielea mea, pe sub toate hainele puse grămadă în mijlocul camerei, mai desăvîrşit ca înainte.
Fiindcă nu te cunosc îmi permit să îţi spun asta răspicat: există o dimineaţă când aşezăm lucrurile în ordine, şi apoi o după-amiaza când luăm lucrurile şi le aşezăm în altă parte. Luăm cărticica de rugăciuni şi o punem pe pieptul mortului. Stingem lumina în baie şi facem din relaţia noastră un vestiar. Da, scumpule, trebuie să stabilim asta de la bun început, chiar dinainte să ne cunoaştem: între noi va fi tot timpul un vestiar. Unde, pe întuneric, ne schimbăm repede de hainele de peste zi. Le punem pe cele de noapte, care ne strâng, ne lasă goi, ne amestecă membrele, gemetele sunt oricum destul de zgomotoase, în vestiar nu ne e jenă de vecini. Ne dăm cu deodorant după, şi ieşim repede pe hol, un hol lung şi întunecat, unde nici administratorul nu se opreşte să se uite în jur. Apoi o luăm la fugă, trecem peste urletele copiilor (pe hol stau copiii pe care i-aş fi putut naşte dacă nu ieşeam atât de repede din vestiar, atât de neterminată din schimbarea asta de haine), punem repede sacii la tomberon şi gata. E ca şi când ne-am fi cunoscut.
Like this:
Poem de George Almosnino
28 Mar 2010 3 comentarii
in printre vene... Etichete:george almosnino, poem, poezie
un fel de Philip Larkin al poeziei române.
Fir de plumb
Dimineaţa
pentru că trebuie să te scoli
seara
pentru că trebuie să adormi
cineva îţi descrie drumul
orelor de peste zi
uneori speriindu-te
şi astfel treci
dimineaţa şi seara
un fir de plumb
prin dreptul oglinzii
dublă
când stăteai în ploaie
atunci
schimbând greutatea aşteptării
de pe un picior pe celălalt
lângă o poartă înaltă
cât o femeie străină
când dormeai în ploaie
atunci
în acea noapte nemăsurată
cine în patul tău dormea?
şi astfel rişti
dimineaţa şi seara
o mişcare necontrolată a mâinilor.
(din volumul Nisipuri mişcătoare)
poem
22 Ian 2010 Scrie un comentariu
in poezie Etichete:pauza dintre vene, poem, poezie
Poveste cu mir
agonizam
felceri cu obrajii roz îmi cântăreau viscerele
ai început prin a-mi spune poveşti
despre picioare sănătoase
dormeam la un moment dat amândoi
pe aceeaşi canapea
strâns legaţi
ţi s-a făcut dintr-o dată frig
pe 21 ianuarie m-au tăiat
mi-au înfipt o bucată de plumb în femur
m-au poreclit „sănătoasa”
încă sub anestezice
minţile mele te priveau ca nişte alge
ţi s-a făcut dintr-o dată frig
vreau să stau la căpătâiul tău
şi să-ţi spun poveşti despre plămâni
dar sunt mulţi câini la poarta ta
te pot ajunge doar sfâşiată de ei
doar zăpada moare mai repede ca noi
plămânii tăi sunt nişte îngeri
îmi rămân în gât cuvinte vâscoase
pline de mir
de fapt pe mine frigul tău mă latră
m-am rugat lui Dumnezeu
să ne ierte frigul
din volumul Pauza dintre vene, Cartea Românească, 2007
7 ani ca 7 bile rostogolindu-se
18 Ian 2010 Scrie un comentariu
in poemextrauterine, poezie Etichete:amintiri, offenburg, poem, poemextrauterine, poezie
pe 19 ianuarie 2003 s-a intamplat. un miracol si o răsturnare, o luptă şi un abandon. într-un spiltal din Offenburg, Germania. eram o adolescentă răsfăţată şi fără repere. am căpătat un femur de titan cu care urma sa imi scriu poemele, fericirea. si apoi deziluzia si renuntarea. am îmbătrânit brusc. sunt 7 ani de atunci. 7 e o cifra magica, stiu. ce pot dedica acestor ani altceva decat un poem, si teama sa nu ajung ca in poza de mai sus, cum adesea ma simt…
un poem care a împlinit 7 ani, 7 vieţi şi 7 morţi. scris acolo.
NOTE LA ALBUMUL FOTO GERMAN
„Nu, n-a durat mult, n-am stat acolo multă vreme. Dar şi acum când beau cafeaua neagră şi amară, mai simt mirosul acela medical, învăluit într-o duhoare de tutun stătut şi ceva mă atinge în locul acela care încă mă doare şi rana de acum doi ani .”
(Sarah Kane – 4:48 Psychosis)
pe zidul acela copiii se jucaseră de-a viaţa
cu nişte creioane colorate.
râvneam la o inimă de lemn dintr-o vitrină.
când privesc înapoi peisajele se sperie
Vlada a hoinărit prin cimitir
Vlada s-a emoţionat în faţa unui mormânt
cu un Iisus de piatră
mângâindu-mă pe frunte
pe mine mă emoţionează
doar cuvintele ce-ţi mor în braţe
tot în curtea spitalului
era o statuie
un tip slab şi negru de tinichea
cântând din fluier şi dansând
ştiam sigur că eşti acolo
natura din jurul meu te-a asimilat
dintotdeauna cu uşurinţă
când am ieşit din spital în cărucior
i-am dat slăbănogului în loc de fluier
femurul meu găurit
sunetele crăpau în el
când oboseam mă aşezam pe nişte pietre mari
dintr-un colţ al curţii
în ziua aceea
atârna la capul patului meu
un buton pe care trebuia să apăs
ca să nu mă mai doară
am preferat să muşc din pernă sa înec urletul
am văzut
luciditatea ca o cameră de spital
uimirea mă copleşea
la fel de tare ca morfina
mi se dădea voie să
privesc pe geam cu nemiluita
m-am trezit brusc abia pe la miezul nopţii
pleoapele mele erau ca nişte
cârpe cu care se şterg geamuri
am văzut inorogul făcându-şi cruce
l-am salutat dând din cap
mă ustură pielea de ceea ce s-ar
putea întâmpla în poza aceasta
făcută cu mult înainte să ne cunoaştem
oamenii de aici te pot admira că eşti beţiv
însă te invidiază de moarte dacă ai sânii mari
furia neputinţei de-a alerga îmi iese pe gură
şi pe hârtie
uneori
însă din ce în ce mai rar şi mai fals
după ce ajung la capăt
mă întorc sfioasă
cu pântecele plin de ierburi agăţătoare
creşteai în clipa aceea în mine
ca un miracol într-un ghiveci
o asistentă ce semăna a vestală
îţi tăia mugurii dimineaţa
o dată la trei zile
tristeţea mă leşina
cartea cu psalmi de sub pernă
era pseudonimul vocii tale
mă făceai să cred că vestala
nu era cu mult mai frumoasă ca mine
ţi-am mulţumit într-un mod lichid
nepracticat pe lumea asta infamă
energiile le furam din mâncare şi apă
şi mai ales realitatea cu gust de otravă
scoteau energiile din mine prin tuburi
le demonstram că
a leşina înseamnă a boli cu frenezie
cînd îi cad Vladei fire de păr
cad şi cei prezenţi odată cu ele
amintirile mănâncă şi ele multă
energie şi transpiraţie
ar trebui interzise în spitale
şi de fapt în toate locurile publice
îţi priveam cu înverşunare icoana
şi paradoxal nu Te iertam niciodată
nu pot să uit
văd mereu în faţa ochilor
frica aceea de mine
desăvârşindu-se
din volumul Poemextrauterine, Paralela 45, 2004
dicteu yahoo
02 Ian 2010 Scrie un comentariu
in printre vene... Etichete:poem, poezie
Masajul erotic, cadoul perfect pentru tine si perechea ta.
Cursuri gratuite de maternologie.
Sexul falsifica sentimentele. 10 greseli ale lui Darwin.
Incepe sezonul dezvoltarii personale.
poem de duminica
27 Sep 2009 Scrie un comentariu
in printre vene... Etichete:poem, poezie
* scris acum 3 ani. dar mai actual ca niciodata.
Intoarcerea
luminile mici ale vapoarelor
în larg
îmi aduc aminte de
toate becurile arse
dintre noi.
de distanţa lungă
pe care am parcurs-o cu
alge pe umeri, cu teama
transparentă înfăşurată
de coapse.
pescăruşii vin şi pleacă deasupra.
acolo
în larg
vaporul pare un cămin liniştit
în care doar vântul intră
o dată pe an,
aducând cu el mirosul oraşelor
de care noi nu mai ştim nimic.
nisipul şi aerul sunt noile
noastre haine.
stăm într-o barcă ce nu
se mişcă. moartea pluteşte
pe lângă noi ca o
pată de petrol.
e ca scena aceea când
Ulise
se întoarce acasă cu sandalele pline de
scoici, sânge şi
dragoste. iar măslinii înfloriţi
par în zare
perdelele unui pat nupţial.
îmi închipui cum e
să am trupul mereu
curat,
o rochie albă pe care
nimeni nu o poate
atinge.
de parcă aş fi logodnica
unui val ce vine
să moară la picioarele mele.
când te întorci e ca şi cum ai pleca.
trebuie doar să-ţi privesc
adânc cearcănele
ca să ştiu că mă aflu
în punctul
în care dragostea iese din mare
şi intră în
cer.
17 august 1986. cântec de dragoste
17 Aug 2009 7 comentarii
in printre vene... Etichete:17 august 1986, octavian soviany, poem, poezie
Când te-ai născut tu
eram un bărbat aproape
bătrân.
Alcătuiam din
dopuri de bere
hărţile constelaţiilor.
Hărţile
tuturor constelaţiilor.
În timp ce tu înghiţeai
prima gură de aer
eu ţineam pe genunchi
disperarea. Şi disperarea avea
chipul lui ceauşescu.
Era o mahalagioaică batrână şi grasă
cu chipul lui ceauşescu.
Ai învăţat pe urmă să
mergi. Ai făcut câţiva paşi
în direcţia mea arătându-mi că ai
o pauză între vene
şi o aşchie de metal în
femur. Moartea ta era ascunsă acolo.
Pe atunci nu vorbeam niciodată
Îmi trimiteai doar
desenele tale
pline de fluturi şi de
pisici. O
singură dată
ai făcut,
cu linii stângace,
un sex de băiat.
Afară
buldozerele dărâmau
bucureştiul, pop înalţa
casa poporului,
iar sângele meu flutura
deasupra şantierelor
ca un drapel ponosit,
căci eram un bărbat
aproape bătrân,
cu prostata mărită
şi gânduri de sinucidere.
Nu-ţi presimţeam încă buzele,
Forma sânilor tăi
nu se contura încă
sub hainele tale de şcolăriţa.
Totuşi
îţi auzeam uneori respiraţia
pătrunzând prin ferestrele îngheţate,
scrâjelindu-mi pe piept
frunze roşii şi ascuţite
şi atunci îmi spuneam:
doar dorinţa şi moartea
au asemenea frunze.
Mai întâi
mi-ai pătruns în cuvinte.
Vorbeam cu
vorbele tale. Fredonam
cântecele neghioabe.
Alcătuiam
din dopurile mele de bere
forma stângace a unui
sex de băiat. Mă
uitam în oglindă
şi aşteptam să-mi apară pe
chip
trăsăturile tale.
Pe stradă
oamenii aveau toţi
chipul lui ceauşescu.
Cântau
cântece patriotice.
Până şi beţivii din rahova
intonau
cântece patriotice.
Pe atunci bucureştiul
se numea ceauşima.
Semăna
cu o groapă comună,
iar în visele tale
începea să apară
un bărbat obosit
şi aproape bătrân
cu o carte
subţire sub braţ şi puţină
cenusă
pe reverul sacoului.
Îi scoteai
cu degetele tale bondoace
de copil răsfăţat
pământul din gură.
Era
pământul galben al
ceauşimei cu
duhoarea lui acră de
hoit.
Totul a devenit
pe urmă confuz.
Îmi amintesc de exemplu
de scena aceea
când tatăl tău
(un bărbat încă tânăr,
încă foarte vivace)
şi tatăl meu
(căruia îi crescuse
nişte iarbă pe piept
sub pământ)
îşi dădeau mâna
puţin stânjeniţi, la o masă
dintr-un local.
De telecabinele
purpurii care circulau numai noaptea
între frunţile noastre. Şi de prima
ta menstruaţie. Viaţa ta de femeie
începea ca o dictatură
dintr-o ţară exotică
unde arborii au
frunze roşii şi ascuţite.
Sângele meu a fluturat
atunci înspre tine ca un
drapel ponosit
Eram un bărbat
aproape bătrân
care după ce aşteptase
căderea lui ceauşescu
nu-şi mai aştepta acum
decât moartea.
Un bărbat obosit
care de la săptămână la alta
şi de la o lună la alta
semăna tot mai tare cu ceauşescu.
de Octavian Soviany
poem
03 Aug 2009 2 comentarii
in printre vene... Etichete:poem, poezie, sarajevo
Sarajevo
Au trecut deja 15 ani
de când găurile de gloanţe de pe faţada
vilei habsburgice
au sângerat
prima oară.
Vreau să fug
şi să acopăr cu trecerea mea
gurile astea căscate din ziduri
ochii ăştia de copil privindu-şi în gol
părinţii împuşcaţi pe trotuar.
Meduzele astea sfârtecate
înfipte în ziduri
înecate în mocirla istoriei.
Au trecut 15 ani de când pleoapele
nu s-au mai închis peste Sarajevo.
Cine se uită prin
găurile astea de gloanţe
vede cum pacea
îşi cerşeşte în genunchi
dreptul la o moarte decentă.
Dar cel puţin refrenul şenilelor tace o vreme.
Şi văd sus câteva
cuiburi de mierlă cum apar din senin
pe acoperişul vilei habsburgice.
poemextrauterine reloaded 2
05 Iun 2009 Scrie un comentariu
in poemextrauterine, poezie Etichete:poem, poemextrauterine, poezie
OCHIUL DIN LIGHEAN
picături de ploaie pete de noroi de sânge de urină
mereu acelaşi lighean cu apă maronie
pe un scaun în mijlocul camerei
unde păcatele au aceeaşi culoare acelaşi preţ
ţi se îngăduie scâncit să te speli de faţă cu ei
să-ţi freci bine pielea
şi apoi să stai dârdâind într-un colţ să te usuci
„obrajii nu mi se usucă, degeaba”
tu eşti prima la lighean fiindcă eşti cea mai curată
apoi urmează ei
frecându-se cu lehamite unii pe alţii
ştergându-se tandru cu prosoape portocalii
tu cu ochii închişi astfel încât să nu-şi dea seama
priveşti o cascadă o câmpie o zi de iulie
unul din ei simte mirosul şi te scuipă
ligheanul e marele lor chin
nu-i mai poate opri nimic
nu-i mai poate mulţumi nimic
arma ta sunt ochii închişi, regenerarea
*
aveai 22 de ani perioada interbelică
părinţii tăi îngăduiau orice relaţie
era cadru militar
avea o mulţime de organe mutilate
era mai în vârstă mult mult mai în vârstă
părinţii îl invitau la masă
important era ca el să existe sa mănânce să bea
să te bată să perpetueze specia
iar tu să conservi acel sentiment de milă
de dispreţ de dragoste cu păduchi
al anilor de după război, al regenerării
el se îmbăta voi aveaţi doar două camere
părinţii ieşeau să se plimbe făcând semnul crucii
alergai la fereastră dar acolo alt zid
vroiai să vezi cerul închideai ochii dar nimicul era negru
îţi schimonoseai faţa şi trupul ca să îl scârbeşti
el cânta despre o altă femeie, singura femeie
tu îţi jurai că o să-l iubeşti cu tot sângele tău
că e datoria ta să conservi această stare
că totul se adună în acest punct
„eşti urâţică, dar eşti a mea
nu ştii să iubeşti pe altul, iar altul nu te mai ia
eşti cea mai urâtă şi cea mai a mea.”
îţi lua capul între palme
epoleţii îi străluceau orbitor
şi trupul tău masiv devenea în câteva secunde
una cu cearşaful
una cu arcurile rupte ale patului
una cu gaura şobolanului din colţul camerei
una cu gazul din lampă
la şcoală n-avusesei timp să-nveţi
că există mai mult
că după război multă vreme
nu se mai nasc copii ci soldaţi morţi
vina atârnă deasupra capetelor ca un lacăt
tu eşti în stare să adormi şi să visezi
cu capul pe umărul lui jegos de beţiv
să-ţi înmoi rochia în lighean să-i pui comprese
să te rogi la Dumnezeu să fii sterilă
ca să poţi conserva
părinţii tăi dormeau pe podea până la ziuă
până şi ezitarea până şi indiferenţa
ne este răsplătită
apa din lighean nu se schimbă
se regenerează
poemextrauterine reloaded
13 Mai 2009 3 comentarii
in poemextrauterine Etichete:antologie, debut, poem, poemextrauterine, poezie
m-am decis sa pun aici pe blog poeme ce vor face parte din viitoarea mea carte – o antologie cu cele mai bune poeme din cele doua volume scoase pana acum.
si fiindca m-a apucat brusc saptamana asta o nostalgie dupa “extrauterine” vreau sa incep o sectiune de poeme din volumul meu de debut.
incep cu …
PRIVEGHI
viaţa mea nu are puncte cardinale
după ce versurile se termină
mâna dreaptă putrezeşte
mâna dreaptă ţi se înşurubează în inimă
începe priveghiul
eşti în mine o pată de ulei
mi-e ruşine
încep să mă frec să mă şterg
dar am nevoie de o moarte fără diluanţi
scârba trece apare obişnuinţa
îmi beau cafeaua ca de obicei
cu ceaşca goală fiindcă eu nu beau cafea
pun în ea ulei
dar între pielea mea şi acea pată
inima pulsează cu întreruperi lungi
mai întâi ca un clopot
apoi ca alarma unei ambulanţe
amintirile încearcă să te sugrume
mi-a apărut o pată de ulei pe pântece
obişnuinţa s-a exfoliat
rămâne o arsură în formă de 8
panica se scurge gălbuie pe mâna dreaptă
am nevoie ca minciuni tot mai mari
să mă pieptene seara
îmi simt creierul uleios
da creierul de femeiuşcă ce ştie să penetreze
stau ordonate pe această hârtie celulele mele nervoase
ca bobiţele de piper nemăcinabile
trupul meu gol ruşinat are nevoie de pete
din ochi îmi curg picături galbene de alcool
te visez?
tu eşti perna pe care o strâng în braţe
tu eşti cel pe care trebuie să-l înghit
perna e plină de bube galbene
în somn cuvintele se scurg ca nişte bale gălbui
mirosul de urină din cearşafuri învăluie camera
într-o pânză plină de rugină
scrisul mă face bisexuală mă înăbuşe mă bate
amestec toate aceste substanţe
care băltesc în jurul meu cu graţie
îmi treci languros degetul arătător deasupra genelor
îmi dai pleoapele la o parte cu delicateţe
te arunci ca de pe un dig în corneele mele
geamul ferestrei e crăpat în formă de pasăre
în camera asta nu e nimic cu care să te poţi acoperi
dârdâi nici mobila nu mai e
nu te văd doar caninii gălbejiţi strălucind
ca două chibrituri stinse
te urăsc
într-o pată de ulei nu mă pot oglindi
ei comenteaza