Miruna Vlada

Romanul Soni de Andrei Ruse

20 Feb 2009 4 comentarii

by Miruna Vlada in printre vene... Etichete:andrei ruse, literatura contemporana, soni

sau

cartea bate autorul?

Andrei Ruse e o figură în peisajul deja uşor obosit al literaturii tinere, douămiiste, postdouamiiste, douamizeciste sau cum s-o fi numind. A debutat la Editura Vinea în 2007 cu  Black Job, un volum de poeme autenticiste, cu violenţe de limbaj, puţină melancolie şi ceva revoltă socială (aşa cum se face), parcă proaspat ieşit de sub mantaua lui Marius Ianuş, cu care autorul avea deja schimburi intense de opinii pe internet. După această trecere prin poezie, Andrei abordează cu nonşalanţă romanul (Soni, Editura Tritonic, 2008). Pentru el, aşa cum nu se sfieşte să declare onest, Soni a fost un experiment. Şi nu doar în promovare, aşa cum pare la prima vedere, urmărind referinţele numeroase pe internet sau numărul mare de exemplare vândute, ci şi la nivel de scriitură şi construcţie. Iar un lucru uşor de observat de la bun început, în această ordine de idei, este că atât descrierile cât şi personajele trimit cu gândul spre experimentele multimedia, pe care Ruse le face  asiduu pe internet şi care i-au invadat treptat şi experimentele literare.  

 Poate şi de aceea, cartea pare un puzzle ale cărui fragmente au fost elaborate înainte de a exista întregul. Ea emană o senzaţie de redundanţă, întrucât multe dintre descrieri, imagini,  evenimente se înlănţuiesc într-o manieră  repetitivă, acelaşi lucru fiind spus adesea cu alte cuvinte sau în alt context. Cred ca dacă povestea era redusă la 5 capitole de forţă ar fi furnizat o lectură mai intensă. Şi ar fi lăsat o emoţie şi mai mare în spate (deşi miza lui Andrei Ruse nu este emoţia, ci senzaţia). Căci după vreo 30 de pagini începi să te obişnuieşti cu boala Soniei, cu dramoletele ei zilnice, chiar cu cinismul său, dublat de o sete de viaţă afişată ostentativ, ceea ce de la un punct încolo devine dezgustător. Şi foarte neautentic, precum, de exemplu, folosirea copiilor în publicitate. E ceva monstruos în aceste acţiuni în care mesajul se travesteşte, pentru a-şi atinge finalitatea (adică empatizarea noastră totală cu Soni), în candoare şi puritate. Căci dacă romancierul zilelor noastre devine doar un om care se aşază în faţa laptopului cu intenţia clară de a face dintr-un personaj purtătorul unui mesaj lesne de decodat şi percutant totodată despre cutare sau cutare lucru (în cazul de faţă moartea), folosind aşadar tehnica spoturilor publicitare, create special pentru a atinge un anumit target, există riscul ca scriitorul să fie redus la statutul de simplu creator de sloganuri dezvoltate pe sute de pagini.  Cred că aici stă poate şi explicaţia faptului că autorul s-a întins pe atâtea pagini: ca să fie cât mai exhaustiv în tentativa de a o face pe soni să semene cu cât mai mulţi dintre potenţialii săi cititori, preluând elemente din cât mai multe sfere ale vieţii de animal urban. Limbajul care abundă de americanisme, referinţele la scene de film antologice sau refrenuri de melodii intrate în conştiinţa publicului tânăr deja ca nişte icon-uri, evocarea unor spaţii care fac parte deja din mitologia vieţii de noapte bucureştene, evidenţiază faptul că autorul se adresează unui grup ţintă foarte bine determinat, ceea ce îl face însă greu lizibil pentru un cititor de altă categorie de vărstă, aparţinând altor medii sociale sau cu alte preocupări.

Nefiind însă o natură suficient de calculată pentru a realiza cu rigurozitate un asemenea proiect, Ruse nu a reuşit (spre reuşita parţială a cărţii) în totalitate acest puzzle minuţios şi oarecum pervers în intenţiile sale acaparatoare de succes. Cele mai bine scrise pagini din soni, cele care dau o anumită consistenţă mesajului său, sunt acelea care par că l-au surprins şi pe prozator,  acelea care par să fi lipsit din planul său iniţial. Şi de ce cred eu că acest roman îşi bate autorul (în sensul expresiei metaforice viaţa bate filmul)? Pentru că se întâmplă ceva paradoxal: intenţia lui Ruse, adesea exprimată printre rânduri, este să ironizeze un anume tipar de personaj al zilelor noastre, cu două vieţi paralele, ce se anulează aparent una pe alta:  una diurnă, de job rigid şi conformist, iar alta de noapte, dominată de libertinaj şi excese. Asemenea personaje se dau drept complexe şi metafizice, fiind însă adesea prea obosite pentru a mai lua ceva cu adevărat în serios. Dar ceea ce e ciudat este că autorul face din soni un brand al acestui tip uman al zilelor noastre. Ni se sugerează astfel că boala Soniei fusese proiectată pentru a îi reda acesteia „viaţa” pe care nu o mai trăia. Viaţa pe care o consuma în cluburi de jazz cu aceeaşi pasivitate ca între maldărele de rapoarte de la bancă. Viaţa boemă ajunsă la fel de anostă şi lipsită de substanţă precum cea „ca la carte”. Dar ceea ce involuntar realizează Ruse este o scoatere şi mai pregnantă în relief a acestui model de personaj, blocat în propriul său cinism, ce paradoxal îl face să fie dezamăgit de sine, dar şi să se autoaduleze cu ardoare. Deşi volatil la prima vedere, soni rămâne în esenţa ei un personaj egoist şi autosuficient. Iar perioada în care ea „îşi permite orice” şi încearcă să încalce cu tot dinadinsul tiparele moralei comune, nu ne arată decât un individ cu atât mai monstruos şi mai vid. Drogurile care provoacă „profunde viziuni asupta fiinţei”, contrafăcute şi desprinse parcă din filmele dupa Palahniuk sau alţii din aceeaşi serie, bărbaţii agăţaţi întâmplător, cu vieţi ciudate şi mereu capabili de acte gratuite măreţe, nopţile pierdute în sentimentalisme cu cea mai bună prietenă pe divinele trepte de la tnb, temele de „gândire filosofică”, destinate să simuleze stranietatea, folosite mai degrabă ca ingrediente frivole de cucerit partide de-o noapte, toate sunt elementele necesare pentru portretul clişeu al unui tânăr „cool”, situat la o altă extremă a alienării decât, să zicem, manelistul care „vrea bani şi să-i distrugă pe duşmani”. Cinismul de acest tip, care te face să accepţi cu atâta senintătate vidul din jurul tău, dizolvat în droguri, relaţii pasagere sau filosofări tip hip hop, face din soni o persoană şi mai alienată de boală decât era în realitate. Şi dacă în literatura clasică aşteptam ca personajele principale să depăşească un punct critic prin iluminare şi evoluţie interioară, prin depăşirea propriilor limite etc aici descoperi cu exasperare un personaj care refuză până în ultima clipă să fie autentic, să fie liber, să gândească în afara antagonismelor facile viaţă-moarte. Şi aflăm astfel că punctul în care soni se află e unul fără ieşire, fără altă  iluminare decât o păcăleală de iluminare, care rezultă din păcăleala despre moarte la care e supusă de medic, ajuns un înlocuitor derizoriu al maestrului spiritual, astfel că din vid personajul ajunge iremediabil vid. Tragismul său trebuia până la urmă salvat de o autentică moarte asumată (contaminarea conştientă cu SIDA), dar acest artificiu de final nu vine decât să încarce şi mai mult trama unui roman şi aşa inutil de arborescentă.

Un alt aspect ce trebuie remarcat este că Ruse şi-a construit cartea pe senzaţii (una din dominantele noii generaţii de scriitori), ca şi un copyrighter dintr-o agenţie de publicitate, care după studii de piaţă psihosociologice minuţioase, foloseşte în spotul său de 30 de secunde tehnici atent elaborate pentru a ne provoca o senzaţie anume (frică, foame, sete, satisfacţie, excitaţie etc) care să conducă mai apoi, în mod mecanic, la achiziţionarea produsului. Totul e senzaţie pentru noi în ceea ce receptăm din povestea lui Andrei Ruse pentru că şi pentru soni lumea e formată din multe senzaţii, iar moartea nu e decât „o senzaţie tare” printre altele. Şi însuşi faptul că e nevoie de o astfel de terapie de şoc pentru a-i aminti unei tinere cu o existenţă confortabilă că viaţa merită totuşi să fie trăită spune foarte multe despre gradul de deteriorare sufletească la care a ajuns omul contemporan. Dar prin această metodă de „trucare” a spiritualizării prin conştientizarea morţii se anulează orice formulă cathartică ce se promitea iniţial. Am observat cu atenţie că şi la nivelul limbajului în momentele în care Soni gândeşte cu profunzime la ea însăşi şi lume, comparaţiile şi ideile ei ţin tot de senzaţii.

Ceea ce relevă acest volum este drama tânărului de condiţie medie din România actuală, un produs al filmelor, muzicii, publicităţii, youtube-ului,  nici prea sărac nici prea bogat, nici prea cult, nici prea ignorant. Dramă ce constă în faptul că, deşi simte că lucrurile din jurul său au luat-o razna, şi se simte complet alienat şi dezumanizat, el nu mai are puterea şi dealtfel nici voinţa de a se revolta, de a exprima o opinie contra curentului, iar dacă totuşi o face, instrumentul său este senzaţia – şocarea, oripilarea, violentarea. De aceea nu consider că finalul este unul prost conceput, cert de tip holywoodian (că e luat cu copy paste din filmul „Eternal sunshine of a spotless mind” asta e altă poveste); el nu face decât să întărească sugestia acestui vid din care individul nu mai poate ieşi – până şi moartea lui e un artefact, o parodie. Şi revin cu un argument mai vechi al criticii literare, dar aplicabil şi aici: dacă tragediile greceşti erau vii,  profunde şi intens meditative, deoarece fiecare personaj avea „moartea lui”, ulterior s-a ajuns ca în teatrul asurdului indivizilor nici moartea să nu le mai aparţină în mod intim, devenind o farsă şi o altă formă, mai atroce, de alienare. Acest lucru transpare oarecum şi din finalul romanului soni – ea pare dintr-o dată un şoarece care aleargă în neştire pe o roată, având acces la o dramă ce ar fi putut-o umaniza, dar şi aceea e ratată prin faptul că nici măcar sentimentul morţii nu mai este autentic şi profund – devine o parodie, o strategie gândită de un medic furnizor de senzaţii tari, în postura unui publicitar ce are ca target să ne facă „consumatori” de … moarte. Să ne facă să ne gândim la moarte la fel de distorsionat precum se uită un drogat la o floare. Un personaj căruia nici moartea nu-i mai aparţine nu poate fi decât unul absurd şi devorat de propriul său vid. Desigur, ştim că cine nu are un infern şi-l confecţionează până la urmă. Numai că adesea poate friza kitsch-ul, dramei fiindu-i eliminat tocmai elementul dramatic esenţial – conştiinţa.

Meritul lui Ruse e că are o minte rece şi o sensibilitate fierbinte. Ceea ce îi dăunează pe alocuri ca scriitor, dar îl recomandă drept un bun showman, comunicator, PR etc. Sensibilitatea îl face imprevizivil şi uşor stângace, chiar patetic şi foarte poetic aşa cum mi-a părut în câteva pasaje intense ale cărţii. Dar mintea rece vrea să preia controlul şi deturnează totul către o latură superficială, dar uşor accesibilă, uşor previzibilă, calculată şi atentă la detalii care să aducă succesul. Lucrul acesta l-am simţit când am tot văzut cum pe blogul cărţii îşi număra necontenit cititorii, comentariile, referirile, aprecierile, criticile, interviurile, vizualizările etc. Paradoxal, cifrele trebuiau să vorbească despre o carte ce se revolta în esenţa ei împotriva reducţionismelor şi a cifrelor care acaparează viaţa, a calculului care acaparează spontaneitatea. Dacă Ruse consideră un experiment reuşit promovarea cărţii sale în rândurile publicului ţintă (ceea ce e vizibil dealtfel), nu ştiu dacă felul în care s-a revelat prin intermediul romanului acest personaj deconcertant al zilelor noastre, ce se pregăteşte asiduu pentru o moarte care nu există, trăieşte clipe care nu există şi aspiră la stări care nu există decât induse de drog, muzică, filme, prieteni sau sex, nu e cumva exemplul unui experiment scăpat de sub controlul minţii reci şi intuit cu minuţiozitate de sensibilitatea fierbinte din spatele cuvintelor?