Miruna Vlada

Lecţia de călătorie

01 Mar 2011 4 comentarii

by Miruna Vlada in calatorii Etichete:graz

sa spui ca orice călătorie e o lecţie de viaţă e o mare banalitate. şi cu toate astea am descoperit ca imi plac la nebunie călătoriile tocmai pentru că învăţ enorm din ele. chiar îmi venise la un moment dat ideea sa pun bazele unui sistem de invaţamânt bazat numai pe calatorii (evident fiecare cu un scop bine definit de invatare, pe domenii etc..). in fine, mi-a trecut entuziamsul pedagogic, dar la intoarcerea de la Graz de lunea asta, când am privit inapoi am ramas uimita prin cate experiente frumoase si variate am trecut numai in 4 zile. si aveam deja capul plin de idei, cunostinte noi, experiente cat as fi acumulat intr-o luna sau mai mult in mod normal. deci imi place sa invat prin calatorii. nu o sa fac acum o trecere in revista exhaustiva a lectiilor invatate in aceasta mini si maxi calatorie la Viena, Graz, Budapesta dar o sa punctez cateceva:

• am mers cu trenul. ceea ce inseamna sa pleci la ora 14 din Buc si sa ajungi la 9 dimineata in Viena si apoi inca 2h30 pana la Graz. deci un drum de aproape zece ori mai lung decat cu avionul. toata lumea mi-a spus ca sunt nebuna: cum in era avionului low cost sa pleci pe o distanta destul de lunga cu trenul? si mai ales ca mergi mai bine de juma de calatorie prin Romania si prin trenurile romanesti bla bla bla. nu a fost vorba de bani, sa fie clar. de fapt nu am economisit all in all decat vreo 2,5 milioane (bune si alea, ce-i drept, pentru un studentas..). dar am ales trenul pentru ca ADOR sa merg cu trenul. (cei care au citit-o pe Nora Iuga stiu cat de adanca poate fi o asemenea pasiune). si vreau sa subliniez: ADOR sa merg cu trenul mai ales in ROMANIA dar si in alte tari. mi se pare ca trenul iti ofera o forma de cunoastere mult mai profunda a realitatilor decat orice alt mijloc de transport (iar eu vreau sa invat, nu doar sa calatoresc ca sa bifez niste locatii). evident ca din aceeasi familie de placeri mistuitoare face parte si pasiunea mea pentru mersul cu tramvaiul (cand ajung intr-un oras nou primul lucru pe care vreau sa il fac in tihna este sa traversez orasul in cadenta tramvaiului). un motiv ar fi ca aceste mijloace de transport te imprietenesc atat cu alti oameni (la avion stam toti indesati unii cu spatele la altii, nici nu ne vedem..) cat, mai ales, cu peisajele din jur - peisaje in care ochii mei adora sa se scalde in voie..

• si fiindca am mai povestit aici pe blog diverse păţanii ale mele din diverse trenuri, aceasta calatorie nu mi-a imbogatit prea mult palmaresul din aceasta perspectiva. in afara divinelor peisaje romanesti, plus a văilor alpine (de la Viena la Graz treci prin toata superbia Alpilor..), aceste calatorii (dus intors fac in total 2 zile de voiaj, in care ai timp sa rumegi ce ai vazut ) mi-au adus si cateva ”aventuri” placute cum ar fi:

1. la dus am cunoscut un tanar arhitect dezamagit de scoala de la noi si dornic sa isi continue studiile in Viena, plecat la drum cu tatal sau. desi avea IPad si parea foarte cool si tehnicizat ca atitudine (ca si tatal sau, om de afaceri conectat permanent la laptop ca la o inima artificiala) m-a frapat ca la un moment dat si-au scos un rucsac din zecile de bagaje pe care le aveau cu ei si au inceput sa scoata din el mancare. urma sa aflu apoi functionalitatea sa: era un rucsac plin numai cu mancare: cateva zeci de şniţele (nu exagerez: au ingurgitat vreo 6 numai in faţa mea!), masline, castraveti, paine de mai multe tipuri, culori si odoruri, mere, banane, multe varietati de ciocolata, crema de ciocolata, napolitane, chipsuri, portocale si…  ceea ce m-a lasat aproape inmarmurita: un borcan de compot de piersici, pe care le mancau cu lingurita (aveau fireste si cate un set complet de tacâmuri)!!!!!!! nu e de mirare ca eu m-am culcat de la 7 seara, ma saturasem sa ii vad scotand din rucsac noi si noi alimente… oricum, contrastul intre un individ hypermodern plecat in strainatate cu traista cu mancare de acasa mi s-a parut savuroasa… 
2. la intoarcere interactiunea cu colegii de compartiment a fost o adevarata provocare (Wittgenstein sa traiasca si teoriile limbajului si mai ales cele ale tacerii     pai, simplu: unul era maghiar, celalalt chinez – niciunul nu vorbea altceva decat lătrăturile din propria limba (chinezul era simpatic, ca din cand in cand zicea nemtudom si kosonom, dar numai mie, ungurului nu ii rupea decata cateceva in engleza, culmea!!…) iar eu incercam sa incropesc ceva in engleza, franceza, bruma mea de germana, ca in final, exasperată sa o dau pe română fără nici o jenă. a fost un halimai total sa ne negociem fiecare spatiul disponibil, pe mine ma bufnea mereu rasul, ei pareau ca isi cer scuze si ca injura in acelasi timp, toti gesticulam de zor – dar fara folos, caci se pare ca ai nevoie pentru asta de un limbaj comun de interpretare a gesturilor, care la noi nu functiona - eu ii ceream chinezului sa stinga lumina, el imi arunca o patura in cap, maghiarul imi cerea mie sa vad ce scrie pe biletul lui, eu ii ziceam nu, multumesc, am si eu (credeam ca imi ofera servetele) etc etc. o degringolada generala. ei saracii nu prea se amuzau, erau concentrati pe ale lor, eu ma prapadeam de ras. misto a fost cand la granita, vamesii ne-au cerut pasapoartele iar maghiarul somnoros le-a intins pachetul meu de servetele, iar aia se uitau la el ca la felul paispe. abia dupa ce a deschis ochii a vazut ce facuse, noroc ca erau si ei unguri si nu s-au suparat… dar eu ma prapadeam de ras… la final, am ramas de la Brasov doar cu chinezul cel simpatic, care era din cap pana in picioare plin de fake-uri perfecte (pantofii lui sport erau de groaza - scria pe lateral monby boy, whatever that means in lumea suprarealista a brandurilor chinezesti), mai scotea cate un chiţăit incercand sa faca conversatie iar eu am ales strategia cea mai la indemana: ii raspundeam ce aveam eu chef, iar el dadea din cap cu zambetul tamp si ma aproba - orice spuneam. la un moment dat, in criza de inspiratie, ii spun: Dragonul rosu? si dintr-o data este strafulgerat de revelatie: incepe sa hamaiasca aprobator, ba chiar se ridica si face cateva piruete de bucurie prin compartiment… asta era cheia lui, Marele SEMNIFICANT care lega lumile noastre epistemice fragmentate! de bucurie m-a servit cu niste chiftelute chinezesti umplute cu crema de alune (ceva ciudat dar absolut delicios). ar mai fi de povestit cateva aventuri la vagonul restaurant, cu echipa nationala de scrima femei care se intorcea de la un campionat din Slovacia, a carei antrenori aveau 2 metri si vorbeau porcos, dar poate altadata.

• la Viena m-a intampinat un soare cu masele de vampir. ger si raze. evident ca am facut o prima tura cu tramvaiul prin zona Westbahnhof drept incalzire, apoi m-am vazut cu o prietena Diana care e casatorita in Viena si locuieste acolo deja de un an jumate, si fara sa am un plan prestabilit am ajuns exact in 3 puncte pe care nu le-am mai vizitat niciodata la Viena, dar la care visam in secret: Cartierul Huntertwasser, muzeul Freud si castelul Belvedere (plus gara Sud bahnhof, caci nu imi plac doar trenurile cat si gurile lor, adica garile). langa una din casele nebunesti facute de Huntertwasser ca un desen cu creta colorata stramb si vesel pe asfalt (de-aia il iubesc pe H, pentru ca e mai intai pictor si apoi arhitect, ca un fel de poet care in proza isi pastreaza alura distinsa de poet..). am baut acolo si minunata cafea Vienese Melange, si erau peretii colorati, si era cald, si noi sporovaiam, vai ce frumos era… si am trecut apoi pe Donau canal, si am zarit in treacat (desi ma tragea ata sa vizitez dar as fi stat zile intregi acolo) Kunsthaus Wien (cu picturile lui H) si apoi m-am intalnit cu David, un alt prieten, cu care am trecut peste poduri, si am baut un suc si am mancat intr-o locanta balcanica minunatii cevapcici si evident am vorbit despre Balcani. si apoi el, in drum spre birou imi spune ca din senin: vezi ca 2 strazi mai incolo e muzeul Freud, poate te intereseaza. eu: whaaaaaaaaaaaaaat? doamne, de cand il vanez si niciodata nu l-am gasit.. si dau imediat buzna in casuta alba cu 2 caturi unde marele vienez traia, gandea, si facea consultatii… am vazut celebra lui pipa, pozele superbe cu cei doi caini Chau Chau pe care ii iubea ca pe ochii din cap, ochelarii lui negri rotunzi, cana de ceai, braţul tocit al fotoliului in care citea pe terasa, o gramada de poze si chiar 2 filmulete cu el la o petrecere si la o conferinta, dragostea lui pentru fiica Anna care i-a calcat pe urme, prietenia cu marii ganditori ai lumii, cercul de studenti pe care i-a format, colectia imensa de totemuri pe care le-a strans din toate colturile lumii, cartile legate in piele, si holul in care asteptau pacientii (asta mi-a placut cel mai mult, plus poza cu el imbracat de vanatoare in care era atat de elegant si de fermecator). holul asta spunea atat de multe… (bine, l-au si amenajat cu toate elementele autentice – cuierul, palariile, scăunaşele, covorasul si sigla atat de melancolica, parca ea il astepta cel mai mult: Prof Dr Freud, scris cu negru pe fond auriu. foarte frumos. mi-am luat un pix ca suvenir, in ideea sa imi aduc aminte de senzatiile traite acolo si sa le scriu. sper sa o fac pe indelete candva (interesul asta pentru Freud mi-a venit si de asta toamna cand am citit minunatul roman Pacientul meu Freud pe care v-il recomand ca e savuros).
• de la Freud am luat tramvaiul D care m-a purtat prin tot centrul luminat si inghetat si m-a dus la capat: in parasita Sudbahnhof (e inchisa pentru lucrari de modernizare, nimic deci mai tragic decat o gara pustie, plina de nisip). cand intorc capul ce sa vad in spatele meu: un castel mare si impunator, insusi Belvedere. era sa lesin de bucurie. de cate ori am fost in Viena am vrut sa il vizitez si niciodata nu s-a nimerit.  nici acum nu am haladuit inauntru, dar am stat la soare pe o banca, am urcat si am coborat colina, mi-am trecut privirile pe la expozitia Schiele – Portete si Autoportrete (unde am vazut pentru prima data atat de clara linia contorsionata care uneste toate figurile pe care nebunul asta superb le-a pictat, inclusiv in propria oglinda, de parca toate formau unul si acelasi urias portret…).
• si m-am plimbat apoi si cu S-bahnul vienez, nu la fel de spectaculos ca cel berlinez dar simpatic si el, si m-am imbarcat deja la apus catre Graz (e atat de frumos sa vezi acoperisurile Vienei din alergatura suverana (adica de sus) a S-bahn-ului..). cele doua poze miscate de mai sus exprima exact asta, dincolo de cuvinte.
• vineri dimineata m-am trezit deja in frumoasa camera a prietenei Verena, care m-a gazduit. am pornit inca devreme spre universitate, mai ales ca vroiam sa si gust putin orasul, de care imi era atat de dor. am inceput cu aleea pietonala si apoi am tras adanc in plamani mirosul lui Jakominiplatz, “gara” interna unde toate mijloacele de transport ale Grazului se intersecteaza.. era o forfota frumoasa, era mai putin ger, cafeaua aburinda si cornuletele proaspat scoase din cuptor. nostalgia mea dadea pe dinafara ca laptele in foc… in fine, nu mai sentimentalizez. am ajuns in sala mare a conferintei, unde am stat vreo 12 ore . a fost un regal al reflectivitatii balcanice. am vreo 30 de pagini de insemnari, mi-au venit multe idei, m-au inspirat dezbaterile si mai ales contrazicerile. am cunoscut si cativa cercetatori tineri pe care sper sa ii mai intalnesc si cu alte ocazii. seara am baut berea nefiltrata care imi place asa mult si am stat pana in miez de noapte la povesti cu amicii mei romani care locuiesc si studiaza inca in Graz, a fost un festin al contrazicelor si al voii bune, back in the old times .
• sambata dupa-amiaza am luat Grazul cu adevarat in primire: i-am cercetat fiecare cotlon drag, de la frumoasle poduri pana la parcul augarten, Schlossbergul la asfintit cu Pink Martini in casti, zinzendorfgasse de care O e indragostit, geidorfplatz, si minunata mea strada Leitnergasse, neschimbata, cu luminile stinse  si obloanele trase, discreta ca o doamna prea cocheta si de moda veche (desi arhitectura e Jugendstil . pe la miez de noapte m-am intors in camera Verenei senina, parca ma intalnisem cu o veche prietena si statusem la taclale (raul Mur are cu siguranta glasul mai ragusit acum..).
• duminica a fost o zi istovitoare, am schimbat 2 trenuri (si la Viena si la Budapesta). iar gara Keleti e, dupa gara de Nord, cea pe care am frecventat-o cel mai mult in ultimii ani si pe care o gasesc si foarte neprimitoare, insalubra, straina. am avut noroc ca am citit-o pe Ioana Bradea cu romanul Scotch, care m-a facut sa si scriu impresii pe vreo 3 pagini (va trebui deci sa revin cu o cronica detaliata, cand am timp sa o redactez, dar promit sa fac asta). romanul m-a intrigat cumplit, mi-a dat idei, m-a dus cu gandul si la Balcani, normal. nu stiu daca asta e boala celor care fac cercetare, sa se lege de tema lor trup si suflet si indiferent ce film, carte, discutie, poza intalnesc sa ii duca cu gandul imediat la tema lor. dar mie de cateva saptamani orice intalnesc mi se pare ca are legatura cu Balcanii (in sensul intelegerii acestei regiuni atat de vitregite de istorie, dar binecuvantate de cultura). in fine, pe drum am scris mult, am reflectat la tot ce am auzit si am vazut, mi-am insusit lectiile invatate ale calatoriei . dar invatarea nu se termina aici, e ca o iubire imposibila.

¤ cronica in imagini a acestei vizite pe contul meu de Fb