Miruna Vlada

“Berlin ist ein Weltteil”

09 Mar 2012 Scrie un comentariu

by Miruna Vlada in calatorii Etichete:berlin

strada mea, un fel de acasa

După primele zile de Berlin e aici în degete ceva păstos, ceva macerat ce trebuie împărtăşit. Va urma o mică explozie de entuziasm, dar iertaţi-mă, miroase a primăvară şi a voci de copil, nemţoaicele cele mai severe zâmbesc şi cumpără flori, nu pot fi altfel.

În urma experienţei de la Graz am învăţat un lucru important – un oraş se cunoaşte după strada pe care locuieşti, cu condiţia să “nimereşti” acolo, nu să ajungi deliberat.  “ Nimereala” de la Graz a fost fascinantă – casa era verde (culoarea mea preferată), arhitectura Jugendstil proaspăt renovat (rar găseşti aşa ceva în Austria, iar eu, pasionată de istoria artei, am înnebunit), numărul era 17 (nr meu norocos), proprietarul casei era colecţionar de artă şi musician de weekend, dar la bază lucrase toată viaţa ca şi copywriter la o firmă de publicitate (deci un fel de artist), pe colţ era o berărie simpatică plină de oameni veseli care trăgeau la ţintă (paradoxal, nimereau, în ciuda cantităţii de alcool, oricum se distrau copios), iar la un capăt de stradă era restaurantul unui fost fotbalist, mare celebritate locală, care avea în vitrină un uriaş piton viu, mândria sa alături de cupele aurite.

Şi aici strada mea e un oraş întreg. Chiar lângă intrarea în scară e acea vitrină ciudată cu un schelet cu pălărie roşie, de care am amintit în postarea anterioară. Acum am descoperit ceva şi mai drăguţ – o plachetă unde scrie – prietene, viaţa merită trăită (“freunde, das leben ist lebenswerd”) ceea ce dă pălăriei  scheletului o coloratură cu totul aparte. Camera e veselă şi frumoasă, are o canapea, fotoliu, birou şi multe cărţi. E practic spatiul de “lucru” al unui domn foarte vesel şi respectabil, ieşit la pensie, dar care îşi continuă “activitatea” în aceasta vitrina închiriata, punându-se printre altele la dispoziţia trecătorilor pentru discuţii, simple zâmbete sau chiar masaje. Chiar vizavi e o altă clădire mare (casă-bloc, că nu sunt nici case nici blocuri) unde scrie mare Home, in stil vintage, pare o reclama din anii 80 (a se vedea in poza). E semnul clar că  trebuie să mă simt ca acasă.  Strada e foarte lungă, şi putin înclinată, astfel că atunci când vii dinspre Prenzlauer Alee (un adevărat bulevard, care dă în Alexanderplatz) îi simţi vibrând pe lângă tine pe bicicliştii fericiţi – ridică toţi picioarele de pe pedale şi se lasă purtaţi la vale până în capătul străduţei.  E o senzaţie de “joacă” foarte frumoasă şi nu mă mai pot opri din uimire văzând atâţia oameni zâmbind şi “dându-se de-a dura” pe langa mine.  imi vine sa le zic : ” bine ati venit la noi pe strada, simtiti-va ca acasa, luati picioarele de pe pedale si dati-va drumul la vale!” . Fiind parte din cartierul cu cei mai mulţi copii pe cap de locuitor, cum spuneam, străduţa mea îşi reprezintă  cu mândrie brandul – găzduieşte (chiar la 2 scări de mine) un spaţiu de “joacă” pentru copii mici mici (şi când treci pe acolo nu se poate să nu te opreşti să îi priveşti cum sar pe acolo şi dacă vreunul te zăreşte şi îţi face cu mâna în cascade de chiote e semn că ai un început de zi numai bun), şi un fel de “biblioteca-librărie-spaţiu de joacă”, pentru copii mai mărişori, şcolari, unde scrie mare pe geam Spiel mit mir (iar fraza asta rezonează foarte puternic în mine, nu ştiu de ce) şi unde copiii în principiu işi pot face temele, dar isi petrec si timpul liber şi învaţă jucându-se.  La colţul străzii mi se înmoaie picioarele – e un restaurant cu specific mexican, unde seara dupa 6 rasuna muzica specific mexicana de se face pielea de gaina, ce găzduieşte la intrare o reproducere imensă de autoportret al Fridei Kahlo. Simt déjà  că strada asta mă ţine în braţe, nu am cum să cad.  Mai e biroul unei firme de publicitate cu un titlu superb – Ideenmanufaktur, foarte vesel decorată, unde pe un perete e motto-ul care mi s-a lipit de retina- it does not metter from where you take your ideas, it matters only where you take them through. Şi mai e şi o mică galerie de artă (acum expune un pictor rus care face nişte peşti mici, foarte ciudaţi, în culori închise). A, şi mai e un fel de croitorie, dar pentru haine de spectacol. E foarte interesantă, fac haine pentru teatre sau aşa ceva, au şi peruci, te aştepţi parcă mereu să cadă Cortina, parcă eşti în culise, îmi place foarte mult, cred că le voi face o vizită.

Zilele astea am lua-o uşor – am explorat în voie cartierul, l-am degustat la foc mic, şi am ajuns într-o “mini excursie” chiar până în Friedrichstrasse (un fel de Calea victoriei). Am revăzut cu drag principalele “atracţii turistice”, cei mai dragi mi-au rămas Turnul şi Marx şi Engels.

A plouat, am citit, a fost soare, mi-a fost dor, am băut o cafea în Alexander platz cu o fată cunoscută pe FB dar care mi-a înseninat toată după-amiaza, mi-a fost frig, mi-am luat cercei roşii, m-am conversant în propoziţii nemţeşti de semi-retard dar cu multe zâmbete şi gesturi cu un vânzător turc de kebab (şi la Graz ăştia erau preferaţii mei), m-am salutat cu un domn de la o scară învecinată cu mutră tipică de neamţ, ceea ce îmi arată cât de calzi şi de drăguţi pot fi oamenii pe aici prin cartier (răceala nemţilor e un stereotip stupid, evident), Volker proprietarul, de asemenea copy writer la o firma de publicitate şi un “artist”  al personalizării fiecărui ungher al casei, mi-a spus povestea vieţii în vreo 2 ore (despre asta într-un capitol special destinat lui), am mâncat căpşuni, m-a sunat şi am lăcrimat puţin după, dar el n-a ştiut, i-am spus că e totul bine şi că e soare, şi am ascultat melodia aia “teribble love”de vreo 20 de ori după, mi-a tremurat bărbia, am citit multe articole “academice” şi mi-au zbârnâit multe idei, plănuiesc să scriu o carte cu povestiri, o s-o încep în curând, mă inspiră foarte tare cartierul acesta. Îmi place mult că au ferestrele astea mari şi nu au perdele şi au lămpi albe în fiecare cotlon şi e o intimitate zdrobitoare şi dacă te plimbi încet pe stradă vezi tot interiorul şi gesturile fiecăruia desfăcându-se în fâşii şi locul îţi spune povestea şi  vreau să duc şi eu povestea mai departe, şi da, o să scriu nişte povestiri. Iar săptămâna viitoare am multe întâlniri cu oameni pe care i-am cunoscut în tot felul de ţări, şi care acum sunt în Berlin, şi o să fie straniu sa ne revedem, dar asta îmi dă senzaţia că oraşul acesta nu e un oraş, e, aşa cum spunea Jean Paul, un weltteil. *o lume in sine.