Miruna Vlada

Romanul Mireasa cu sosete rosii de Adela Greceanu

05 Mar 2009 2 comentarii

by Miruna Vlada in printre vene... Etichete:adela greceanu, mireasa cu sosete rosii, polirom

Benzile stricate ale memoriei

Lansată în cadrul Târgului de carte Gaudeamus 2008, Mireasa cu şosete roşii,  Editura Polirom, 2008 reprezintă romanul de debut al poetei Adela Greceanu. Era o carte  multaşteptată, din care autoarea a citit fragmente la toate ieşirile ei publice de aproape 4 ani, creând, printr-un adevărat ritual al seducţiei, mult suspans în rândurile celor ce o confirmaseră deja ca o voce poetică bine timbrată.

Ajusesem de mult la concluzia ca îmi plac romanele „la obiect”, fără complicate construcţii epice, din care la sfârşit să nu poţi înnoda sensuri clare, tăioase chiar, fine şi care să îţi lase pe retină amprente tot mai bine definite o dată cu trecerea timpului. Mireasa cu şosete roşii are o astfel de construcţie dinamică, precum romanul Exit al lui Adrian Chivu, cu care nu are însa prea multe în comun, decât, să zicem, tema visului perpetuu şi poeticitatea, violentă pe alocuri. Romanul, deşi am dubii că e roman în sensul canonic al termenului, e un fel de cub rubbik simbolic, cu numeroase imagini pe care putem să le potrivim în fel şi chip. Ceea ce te frapează de la început este stilul; căci textul este elaborat în stilul Adelei (lucru demn de apreciat la un tânăr autor al ultimei generaţii) un argument în acest sens sunt imaginile şi asocierile de limbaj specifice lumii ei poetice: copilăria, detaliile  banale mitologizate, fereastra, corpul cercetat cu un microscop sufletesc etc. În prima parte a volumului (structurată pe voci şi, aparent, cea mai legată şi construită a romanului) putem remarca prezenţa obsesivă a ticurilor verbale pe de o parte (care nu arată decât o aparenţă a personajelor, ce te provoacă parcă să le diseci şi mai mult), iar pe de altă parte de repetarea anumitor imagini de vis care populează discursul miresei, şi pe care le-aş numi ticuri ale memoriei. E clar o aşteptare a lui Godot în această primă parte a romanului, excelent orchestrată de Adela Greceanu. Nucleul naraţiunii îl constituie un grup de femei, înfăţişând toate ipostazele feminităţii ca vârstă, intelect, statut social şi mod de a privi relaţia de cuplu, atent coordonate de o mireasă, aparent naivă, dar diabolică pe alocuri (tocmai prin felul în care pare naivă, sinceră şi neştiutoare, ceea ce contrastează cu precizia nemiloasă cu care îşi nimiceşte prin amintire şi cuvânt foştii iubiţi).  Se realizează  aici, metaforic vorbind, o tentativă de seducţie a dimineţii şi a spectrelor sale virile concepută în miez de noapte cu armele memoriei. Toata scena (pentru că are un caracter de unitate pronunţat şi dă impresia limpede a unei singure scene, regizată de la un capăt la altul al cărţii cu aceleaşi personaje şi decoruri, dar mereu alte lumini, şi, mai ales alte întunericuri) are un caracter sacerdotal, deşi mai degrabă păgân decât mistic. Imaginea mielului şi a sacrificiului sunt un laitmotiv care încearcă dealtfel să ne inducă în eroare. Căci tocmai mielul aşteptat aflăm că este cel sacrificat, şi tocmai mireasa ce îşi experimentează sacralizarea şi-o autodenunţă în final.  Consider relevant în acest sens un anumit fragment dinspre final, în care protagonista încearcă să spună rugăciunea Tatăl nostru, dar nu reuşeşte să o facă în mod coerent, ci cu multiple digresiuni de gânduri provocate de evenimentele banale ale cotidianului, ca şi când spaţiului sacru i-ar fi  refuzată instaurarea autentică, sub presiunea unei realităţi în exces, cotropitoare. Imaginea pisicilor mătuşii Zizi (moartă, dar mai vie în înţelegere decât toate celelalte personaje), ce apar parcă din toate colţurile şi ne sufocă în scena în care femeile împletesc părul miresei, e simetrică de asemenea în a doua parte cu paşii colcăitori ai indivizilor, iubiţi sau străini, totuna, petrecăreţi rătăciţi, nebuni sau copii neastâmpăraţi ce se perindă pe holul blocului în mod ameninţător pentru solitara ce locuieşte în garsoniera cu o singură pisică. Se poate identifica aici o altă metaforă a realităţii indezirabile ce invadează spaţiul privat care se doreşte sacralizat, pisica reprezentând în registrul de imagini al Adelei Greceanu o prezenţă obsedantă ce aminteşte dureros, necontenit de absenţa obsedantă.

Asemenea simetrii ţin în cele din urmă de un joc adresat ca o provocare cititorului. Şi fiindcă Adela se joacă în textele ei (în poezie mai ales: un fel de joc foarte crud, ironic şi autoironic până la sânge) ea ne lasă şi pe noi (un  alt act de autocruzime!) să ne jucam cu elementele disparate ale volumului ei. Ne provoacă să înnodam şi să desnodăm povestea de dragoste cu cei 5 iubiţi aflaţi într-o plecare perpetuă, şi ne pune poate la încercare: oare ne-am pierdut în solitudini fetide de garsonieră sau avem puterea de a găsi firul magic al Ariadnei? Căci dupa împletitul părului, şi după rememorarea celor 5 iubiţi care să cureţe sufletul miresei pentru mielul cel aşteptat (sacrificiul solitudinii în sine) în partea a doua, scrisă în stil autobiografic,  cu dozele de candoare şi violenţă de rigoare, dimineaţa mult aşteptată, dimineaţa purificatore se dovedeşte un blestem, o întoarcere pe dos: e pânza de păianjen care îl sufocă pe păianjen; e negarea perpetuă a lui mâine; căci miezul nopţii devine o amintire a lui ieri, dar mireasa “se trezeşte” prea devreme din „viset” şi rămâne împietrită în ziua de ieri precum soţia lui Lot,  care a privit înapoi înainte de vreme. Privirea înapoi a miresei nu e recuperatoare, regeneratoare şi purificatoare, cum ne face să speram până în ultima clipă autoarea romanului. Privirea înapoi e crudă, e o metaforă a ficţiunii înseşi care batjocoreşte realitatea, împrumutându-i feţele, mirosurile, fricile. Dimineaţa în care umărul miresei ar trebui să fie lipit de umărul mirelui devine o simplă amintire a umărului miresei lipit de peretele rece al casei din copilărie, dedesubtul „obloanelor verzi”. Mireasa vrea peretele, nu mirele. Ne-a păcălit şi ne-a făcut să speram.  Ne-a ironizat romantismele ieftine holywoodiene, care vor mereu happy-end. Dimineaţa nu mai e mâinele promis. Dimineaţa perpetuă a plecării din vis ne orbeşte în faţa lui azi, aici şi acum. Dimineaţa blocată a memoriei e acea bandă stricată a zilei de ieri, pe care nu suportam să o auzim repetând de sute de ori aceleaşi sunete fără noimă. De aceea ne vine să spargem de pereţi casetofonul, mai degrabă decât să-l auzim repetând cu „voce tare” obsesia noastră mentală permanentă – neputinţa.

Cartea Adelei Greceanu este vie, dezvăluindu-ne adevărata faţă a autenticismului, fiindcă te pune în faţa unei răspântii, provocându-te totodată la riscanta aventură de a alege mai multe drumuri deodată ca să vezi unde duc. Lecţia Miresei cu şosete roşii este până la urmă aceea că trebuie să ne ferim de toate acele sunete, care prin repetarea lor insuportabilă psihic şi fizic ne amintesc de apocalipsa interioară, pe care vrem să o ascundem cât mai adanc. Precum mireasa în împletiturile părului ei negru, enorm.

Adela Greceanu (n 1975) este licenţiată în Jurnalism şi, din 1998, lucrează la Radio România Cultural. A debutat editorial în 1997 cu volumul de poezie Titlul volumului meu, care ma preocupa atit de mult… (Editura Eminescu), pentru care a obţinut Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Sibiu, Marele Premiu „Cristian Popescu” şi Premiul Frontiera Poesis. În 2001 a publicat Domnişoara Cvasi (Editura Vinea), urmată de Înţelegerea drept în inimă (Editura Paralela 45, 2004).