Antologie de poezie romaneasca – lansare la Londra
10 Apr 2012 Un comentariu
in evenimente literare Etichete:antologie de poezie, icr londra, lansarea
ca urmare a lecturii de asta toamna cei de la Poet in the city au realizat o antologie cu poeziile noastre, ce va fi lansata la ICR Londra pe 18 aprilie, asezonata cu putin jazz. o veste tare buna!
mai multe detalii aici
Like this:
poesis international, noul numar
31 Mar 2012 Scrie un comentariu
cu traducerile mele din minunata Jo Shapcott si niste poeme total miraculoase ale lui Octavian, plus multa multa poezie frumoasa din toate colturile lumii, o revista din care iti vine sa musti. (o gasiti la chioscuri, in librariile misto si pe net)
www.poesisinternational.blogspot.com
Romania literara
30 Mar 2012 Scrie un comentariu
nu am mai publicat in Romania literara din 2003, anul debutului meu in revista. dar iata-ma in 2012 coming back. http://www.romlit.ro/pe_marginea_somnului_eu
Partaj 2
27 Mar 2012 Un comentariu
in printre vene... Etichete:poem, poezie
Chiar dinainte să ne cunoaştem trebuie să stabilim câteva reguli de bun simţ: nu mă pot trezi la ce oră vrei tu, nu mă pot sătura de atingeri, nu o să îţi cer laptopul pentru treburi personale. Dar în schimb vreau foarte mult să ne ţinem şosetele amestecate în sertarul special de şosete. Chiloţii nu, pe ăia îi putem pune separat, ei se simt oricum mereu singuri. Să ne punem toate hainele de-a valma., să încapă toate în acelaşi şifonier, să facem economie de spaţiu, să facem ordine în acelaşi timp. Vreau ca gulerele cămăşilor noastre să se poate atinge uneori în dulap, să ştie când una pleacă şi una rămâne. Şi când va veni vremea să îmi strâng hainele, vreau să le ating şi pe ale tale încă o dată, să-mi stea în cale, să le mut de colo colo, să le desfac de pe pormantourile din mine, să pot să simt în textura lor fiecare moleculă moartă. Să desperechez cu blândeţe toate şosetele noastre. Asta va dura cel mai mult. O să am nervi, o să fiu grăbită, o să-mi aduc minte că ai trecut cu tălpile peste pieptul meu, şi toate şosetele mele miros a călcâiele tale.
Căci aici, în sertarul cu şosete, suntem cei mai vulnerabili.
Toată dragostea mea fluorescentă stă de pe-acum ghemuită acolo, deşi încă nu te cunoaşte, dar are călcâiele pregătite pentru a-ţi încerca, pe rând, toate şosetele. Poate că un bărbat încruntat o să mă aştepte precipitat în faţa blocului să mă ajute cu bagajele, nu o să înţeleagă de ce durează atât de mult să strângi nişte haine, o să creadă că plâng isterică pe podea, nu o să ştie treaba asta complicată cu şifonierul. Dar pentru mine strânsul hainelor va fi un răsfăţ. Căci o să te simt tot pe pielea mea, pe sub toate hainele puse grămadă în mijlocul camerei, mai desăvîrşit ca înainte.
Fiindcă nu te cunosc îmi permit să îţi spun asta răspicat: există o dimineaţă când aşezăm lucrurile în ordine, şi apoi o după-amiaza când luăm lucrurile şi le aşezăm în altă parte. Luăm cărticica de rugăciuni şi o punem pe pieptul mortului. Stingem lumina în baie şi facem din relaţia noastră un vestiar. Da, scumpule, trebuie să stabilim asta de la bun început, chiar dinainte să ne cunoaştem: între noi va fi tot timpul un vestiar. Unde, pe întuneric, ne schimbăm repede de hainele de peste zi. Le punem pe cele de noapte, care ne strâng, ne lasă goi, ne amestecă membrele, gemetele sunt oricum destul de zgomotoase, în vestiar nu ne e jenă de vecini. Ne dăm cu deodorant după, şi ieşim repede pe hol, un hol lung şi întunecat, unde nici administratorul nu se opreşte să se uite în jur. Apoi o luăm la fugă, trecem peste urletele copiilor (pe hol stau copiii pe care i-aş fi putut naşte dacă nu ieşeam atât de repede din vestiar, atât de neterminată din schimbarea asta de haine), punem repede sacii la tomberon şi gata. E ca şi când ne-am fi cunoscut.
Like this:
Berlinul e o anamneză intr-o anemonă
25 Mar 2012 Scrie un comentariu
in calatorii
insuportabila uşurătate a fiinţei
În postarea asta nu a dispărut definitiv entuziasmul, dar a venit întunericul. Şi cum întunericul nu e decât „un muzeu al luminii” (ca să îmi citez un bun amic, poet şi filosof), atunci haide să privim întunericul ăsta în ochi. Săptămâna aceasta mi-a fost dat să văd partea întunecată a Berlinului, cea care seduce şi îngrozeşte deopotrivă.
Vinerea trecută am participat la prima mea petrecere „underground”, căci Berlinul e hipsterland şi trebuie explorată şi această faţetă. Am fost la o petrecere caritabilă pentru femeile din Maroc, care fac distanţe mari pe jos şi campania aceasta dorea să le cumpere biciclete. Petrecerile acestea sunt de obicei private, cu oameni foarte diverşi, cumva elitieste şi foarte „alternative” – începând de la dress code, până la trupele care cântă, cocktaurile weird şi încheind cu locaţia ultra ascunsă, de trebuie să spui vreo două parole în tot felul de ganguri ca să intri. după 2 pahare si trei priviri, nu mai intreaba nimeni care e de fapt raţiunea caritabila a petrecerii, acela e doar pretextul. (analiza morală a acestui aspect o lasam pe alta data). Asta a fost partea FUN, încercarea de a-mi aminti parolele (care erau in araba, of course) şi de a găsi locaţia labirintică şi dialogul într-o germană aproximativă cu bodygourd-ul chel şi cât un munte, care trebuia convins de bunele mele intenţii. Am ajuns aici printr-o cunoştinţă a unei cunoştinţe, o miniognă pe nume Bianca, berlineză get beget, artistă blazată care la 34 de ani îşi caută încă „libertatea” interioară (ca noi toţi, dealtfel). Un specimen foarte interesant, mai ales că avea acea frumuseţe fragilă şi obraznică deopotrivă care pe mine mă înnebuneşte la femei, şi nu întâmplător, cam toate bunele mele prietene arată aşa.. în fine, să nu facem psihanaliză de şosea, să trecem mai departe. ideea e ca ne’am apropiat repede şi ne-am plăcut. Ea are şi o emisiune la un radio local, www.multicult.fm (un radio f dragut, cu emisiuni in mai multe limbi străine, care emite dintr-o piaţă de legume, cu multe poveşti ale imigranţilor berlinezi, eu il ascult acum mereu), unde dealtfel am făcut şi eu pe vedeta luni dimineata dând un interviu despre planurile mele literare inspirate de Berlin (eu, adică aia, cum îi zice, a, Miruna Vlada). Să depăşim vedetismele aride. Petrecerea nu a fost deloc cine ştie ce: mulţi „ciudaţi” interesanţi, evident, care abia aşteptau să îşi etaleze „ciudăţenia”, alienare cu paharele în mâini şi dând automatic din cap pe ritmuul muzicii „electro rave” whatever. Mi se spunea cu condescendenţă că petrecerea va „începe mai târziu”.. am cunoscut oameni neprietenoşi, care subliniau că “eşti străin”, care nu răspundeau la salut, foarte blocaţi în ei înşişi şi în mini grupul lor de local kombat. Bleah. De acolo am plecat într-un club, în căutarea fericirii. Mie şi Biancăi ni s-au alăturat alte 2 prietene ale ei, tot din categoria alienate 30 plus, cu probleme existenţiale, bani mulţi şi senzaţia de vid interiorr, da, ştim, cunoaştem. Toate îmi spuneau că sunt aşa tânără, că ce minunat e să ai 25… Doamne….
Am explorat cu această ocazie zona Kreutzberg, Kotbuser tor, zonă binecunoscută pentru viaţa agitată de noapte şi numeroasele cluburi şi stilul hipsteresc de asumare a distracţiei. Am văzut mulţi dealeri de droguri „înfometaţi” (şi înspăimânăîtori ca look), turci agresivi şi beţi, fete vulgare şi drogate, oameni de 30-40 de ani din corporaţii înghesuindu-se în cluburi pe lângă „tineri” ca să mai poată respira… Am ajuns până la urmă într-un loc simpatic, deşi foarte aglomerat, care mi-a amintit puţin de Gin factory din centrul vechi bucurestean, era uşor burghez şi cu băieţi de bani gata şi cu mulţi străini, ceea ce a fost ok, căci am putut şi eu să nu mă mai jenez cu germana de nivelul „wie geht’s”. Muzica a fost efectiv senzaţaională, viniluri din anii 20, jazz curat si muzică latino soft, excelenta!! La întoarcere am fost insă efectiv îngrozită, trezită la realitatea post bahică – metroul era plin de oameni beţi, pierduţi, adormiţi, mahmuri, nervoşi sau gălăgioşi, libidinoşi, turişti cu gustul Berlinului de noapte încă scurgându-se pe buze.. Am ajuns acasă obosită psihic şi cu promisiunea că nu voi mai merge intr-un astfel de loc multă vreme de acum încolo. Am simţit o uriaşă tristeţe.
Sambata si duminica m-am odihnit şi m-am plimbat prin parc. Luni şi marţi au fost zile active, am fost la birou, am citit mult şi am interacţionat cu colegii, am fost activă la seminar. Miercuri am mers din nou la Freie, de data asta cu Andra, colega mea de la doctorat în vizită pe aici, cu care dealtfel mi-am petrecut întreaga zi. Acolo am cunoscut alte 3 colege din programul doctoral care se anunţă prietenoase şi cu care sper să mai povestesc şi în zilele ce urmează. Apoi ne-am întors „în oraş” (căci la Freie eşti clar în Popeşti Leordeni) şi vreo 2 ore ne-am plimbat cu autobuzele double decker prin centrul Berlinului, in frumoasa dupa-amiaza insorita. Apoi am poposit la Humboldt la o conferinta excelenta cu fostul legal Adviser al Consiliului European, care a prezentat un scenariu de ieşire a UE din criză cu totul şocant, dar foarte viabil (europa pe două viteze, statele euro, statele non euro, alea euro sa isi faca propriile institutii si propria organizare, sa isi revina economic si apoi sa poata accede si alea non euro in gasca lor, un fel de mini UE cu cele mai puternice state.. in fine, destul de complicata si controversata varianta, dar a provocat numeroase idei de reflectat).
Joi si vineri au fost niste zile negre, m-a durut ingrozitor piciorul drept şi nu am mai putut merge, a venit un medic de urgenta acasa, long story, se pare ca am avut o criza acuta de artrita (total atipic pentru o fata de varsta mea, dar avand in vedere problemele mele anterioare la picior…). am trecut prin niste dureri de neimaginat si mi-am adus aminte ce înseamnă să reinveti alfabetul corpului tau pentru a-ti stăpâni durerea, să fii departe de cei dragi şi doar vocea lor la telefon să te mai vindece puţin, să ai totuşi aproape nişte „străini” foarte binevoitori care să te ajute cu tot ce pot… Colegii mei de apartament s-au dovedit nişte comprese de pus pe rană, au fost foarte săritori şi drăguţi. Pe mine bolile (mai ales la picior) mă destabilizează complet, mi-a venit o poftă să scriu încrâncenat, să îmi înăbuş din nou teama şi disperarea. acum sunt puţin mai bine, sper ca de mâine să pot merge şi să îmi reiau cât de cât fragilul echilibru. am mancat putin, am fost ameţită, mi s-au făcut injecţii foarte dureroase, am vrut să strig ajutor, am primit telefonele “acelea” care te ajută şi te înfundă deopotrivă, a fost vocea lui mereu acolo ca Turnul televiziunii aici în Berlin, oriunde mă duc ştiu că antenele lui sunt undeva acolo luminând şi arătându-mi drumul spre casă.
Partea bună a bolii: am citit Kundera, minunatul Kundera pe care îl recitisem şi înainte să vin aici (Insuportabila uşurătate a fiinţei, care s-a potrivit mănuşă pe ce trăiam şi pe ce repudiam eu atunci) şi acum am citit două alte minunăţii, Lentoarea şi Identitatea, scurte, atroce, frumoase, puternice, de neuitat. Au fost dăruite de O şi asta le-a înmulţit cu siguranţă farmecul. Kundera e sclipitor. Are umor, are profunzime, are personaje ciudate, deştepte, dezmăţate, mereu revoltate şi apoi revoltate împotriva propriei revolte. Şi cărţile astea mi-au făcut atâtea decantări interioare, atâtea idei de scris, atâtea explorări cu bagheta magică a introspecţiei, am lăcrimat şi am ajuns pe celălalt mal. Nu vreau să îmi pierd niciodxată puterea de a fi uimită şi a mă lăsa duă de uimire în cele mai întunecate cotloane ale celorlalţi, ale mele. Chiar discutam în contradictoriu cu o prietenă zilele trecute care zicea – Miruna, tu prea uşor îţi pierzi minţile după ceva, asta în timp îţi face rău, încearcă să te mai controlezi, să priveşti lucrurile aşa cum sunt, nu aşa cum le desenează imaginaţia ta înfierbântată. Cred că aş putea face asta, dar nu, nu pot să-mi pierd capacitatea de a mă amăgi prin uimire, prin simpla bucurie a imaginaţiei care trece pe deasupra realităţii ca un balon cu heliu, nu , la asta nu pot renunţa, şi mai ales nu înţeleg de ce aş face asta. Ca să constat cu cinism cât de degradabilă sunt şi cât de mult am de regretat? Nu, mai bine o anamneză roz, de carne macră, dulce şi palpabilă cu papilele păpuşii din creier. Berlinul e o anamneză (intr-o anemona) pentru ca e o primavara cruda si pentru că abia când începi să uiţi totul eşti pregătit pentru aşteptare, eşti pregătit să primeşti.
Like this:
hot news – Miruna Vlada in Berlin
19 Mar 2012 Scrie un comentariu
Miruna Vlada officially arrived to Berlin, too. She gave her first interview this morning to a local cultural radio station about her fresh literary plans 
www.multicult.fm
Berlin e un pantof roşu de lac, pierdut de fetiţă în carusel
17 Mar 2012 Scrie un comentariu
in calatorii
the one and only, Spreea
A fost o saptamana foarte ciudata, ca un carusel ametitor, de turta dulce. Celebrez déjà a doua săptămână de Berlin, lucrurile au început să se aşeze ca piesele recompuse într-o cutiuţă muzicala * iertati-ma, sunt intr-o dispozitie de comparatii diminutivale si capricios-puerile, trece repede.
Duminica am petrecut o foarte plăcută după-amiază cu doua persoane pe care care le-am cunoscut pe net, ceea ce a fost foarte straniu cumva, căci am simţit multa familiaritate in preajma lor desi era prima intalnire “reala”. M-am bucurat oricum sa le cunosc mai îndeaproape dar mă gândeam tot timpul că nu aş fi dat în veci nas în nas cu ele dacă nu eram activă online. Zum îmi plăcea f mult ca bloggeriţă, o citesc de ani buni şi mi-a plăcut mereu că are puncte de vedere foarte personale şi foarte bine argumentate şi nu scrie numai despre cărţi ci şi despre muzică, filme şi altele. Împreună cu ea şi cu Mădălina (care m-a “agăţat” în urma unui mail pe un grup de yahoo, dar cu care am descoperit ulterior că am 27 de prieteni comuni pe Fb, si multe experiente traite “în vecinătate”, haha) am bifat 2 locuri “must have” ale marelui B – Flohmarkt aus Mauerpark (târgul de vechituri de la Mauerpark, care. aşa cum îi spune numele, este un parc uriaş care găzduieşte şi un excelent muzeu al Zidului Berlinului, marcând una din zonele importante de “demarcaţie”), Berlauerstrasse care ţine ca o centură parcul şi care găzduieşte ale mini târguri de vechituri şi am ajuns să savurăm spre final o minunată bere nefiltrată Erdinger (cam cea mai celebră pe aici) în Kulturbauerei (o fostă fabrică de bere transformată în mall cultural şi în semi “icon” hipsteresc, pe care o ştiam de la lectura de poezie a lui Octavian din aprilie 2010, din Literatur Werkstatt, o locaţie foarte frumoasă unde se ţin o parte din evenimentele culturale organizate de CR Berlin). Am purtat multe dicuţii “multiculturale” interesante cu cele două, dar mai ales cu “combativa” Zum, o interlocutoare si o berlineza de nadejde.
Luni şi marţi am fost “anesteziată” intelectual de două conferinţe absolut excelente: cu Craig Calhoun la Humboldt (viitorul Director al London School of Economics, o poziţie foarte controversată de cand cu scandalul cu donatia lui Gadaffi, dar de o imensă putere simbolică în lumea ştiinţelor politice) pe care l-am descoperit ca pe un autor viu (semi constructivist, iuhuuu, de fapt fiind sociolog la bază are înclinaţia asta spre identitate şi simboluri) vorbind despre imposibilitatea structurii puterii globale de a ieşi de sub marca naţionalismului şi a statului naţiune; şi cu John Weiler, la Hertie, un autor foarte cunoscut pe tema integrării şi instituţiilor europene, foarte şarmant, tipul “witty”, care a făcut o demonstraţie extrem de elaborată şi bine argumentată despre lupta culturii europene de a-şi defini valorile în dauna virtuţilor (aici a mers pe tradiţia axiologică solidă Aristotel, Sf Augustin, Maimonide) şi despre cum eficienţa economică face imposibilă dezvoltarea spirituală. Dincolo de aspectul intens academic, ziua de luni mi-a adus şi o rătăcire fulminantă prin complicatele staţii de S bahn berlineze, deşi aveam pretenţia că le pot stăpâni ( oricum am savurat momentul, căci ador rătăcirile, îmi aduc aminte de versul dintr-un poem nepublicat „orice rătăcire te duce mai aproape de casă”) şi revederea cu un amic albanez din Kosovo, pe care nu îl mai văzusem de doi ani (deşi astă vară era cât pe-aci să ne revedem la Viena, dar ne-am ratat la o zi). Am purtat evident intenese discuţii „etnice” şi despre Kosovo şi despre Bosnia, ne-am amuzat de „intoleranţa” nemţilor (el s-a confruntat din plin cu ea, studiază la Bremen din toamnă) în multe privinţe în care au dublu standard (pe est europeni îi dojenesc pentru atitudini extremiste, dar ei le manifestă la ei acasă din plin, în fine, vechea temă a ipocriziei culturale occidentale). Întâlnirea aceasta o pot trece tot la capitol desfătare intelectuală şi „cercetare de teren” deoarece m-a inspirat foarte mult conversaţia cu el şi mi-a dat o mulţime de idei noi pentru studiul meu. Transfuzia de „sânge proaspăt” din Balcani face bine cercetării 
. De adăugat că marţi am participat la primul meu seminar, un workshop cu doctoranzi pe tema designului cercetării, cu Markus Jachtenfuhs (un mega zeu al studiilor pe guvernanţa europeană şi politici publice, care purta sacou verde praz ceea ce m-a înmuiat peste măsură, oricum sunt onorata sa il am profesor). La fiecare seminar vom discuta câte un plan de cercetare al unui coleg, asta după ce îl citim cu o săptămână înainte şi venim pregătiţi cu observaţii critice consistente. Discuţia a fost excelentă, foarte la obiect şi foarte bine structurată atât pe punctele nevralgice cât şi pe cele tari. Mi-a plăcut foarte mult şi chiar simţeam nevoia unui astfel de forum de dezbateri la obiect, ţintite pe nevoile noastre, cred ca voi degusta din plin acest workshop săptamanal.
Miercuri am făcut o luuuuungă călătorie iniţiatică la Universitatea Freie, unde e sediul programului doctoral la care sunt afiliată. Am schimbat 3 metrouri şi efectiv mă simţeam epuizată când am ajuns în imensul campus (prin împrejurimi arată parcă eşti într-un sat). Am găsit acolo e minunată degringoladă de tip german – adică bine organizată. Persoana care trebuia să se ocupe de mine lipsea din motive personale, iar cea care o înlocuia era nouă şi nu ştia nici pe ce lume se află. Dar din două telefoane s-a făcut puţină lumină şi am fost îndrumată părinteşte spre Hertie, unde mă aşteaptă un birou şi „detalii mai concrete decât îmi pot ei oferi”. Un mod elegant de a astupa un blocaj instituţional… Dacă tot eraam acolo şi dacă tot am făcut o oră să ajung, am mai hoinărit pe alei, am mâncat la Mensa (cantina, gigant şi foarte foarte îmbietoare, în fine, nu vreau să mai îmi aduc aminte ce senzaţii culinare dezastruoase pentru dieta mea am trăit acolo), biblioteca , spaţiile verzi imense unde studenţii citesc şi se relaxează (exact ca în imaginile clişeu din filmele americane, şi trebuie să admit că atmosfera aceasta de normalitate academică mi-a mers la inimă).
Joi au fost trei evenimente de maximă importanţă – am gătit pentru prima dată în căsuţa mea cea nouă (supă de pui cu muuulte legume şi mancare de ciuperci maronii cu morcov in sos de busuioc, bunaciune), am întâmpinat-o pe colega mea Andra venită la o conferinţă aici şi am petrecut cu ea câteva frumoase ore de „aduceri aminte” şi minunări academice legate de Germania (ea va pleca la stagiul doctoral la Freiburg) şi preluarea oficială a biroului meu de lucru la Hertie. Aici o altă excursie kafkiană prin cîteva birouri pentru a descâlci raţiunile administrative suprarealiste, dar am ieşit cu bine la liman, am primit o cheie cu care deschid o uşă unde mă aşez la un birou, lângă alţi 4 doctoranzi care au avut puterea să îmi zâmbească două secunde când am intrat, absorbiţi fiind de “negura ştiinţei”. Cel mai mult îmi place că am scaun rotativ şi că spatele îmi stă aşezat foarte confortabil contează mult! A, şi a fost foarte simpatic să descoper că în camera alăturată işi are biroul un amic axat şi el pe Balcani pe care nu l-am mai văzut din 2008 dar cu care am păstrat legătura online, şi care habar nu aveam că mai e în Berlin şi că lucrează chiar la Hertie. Îmi va fi de mare folos prin labirintul academic de acolo, ţopăiam ca nebuna de fericire când l-am văzut . Trăiască cel care aranjeaza piesele de şahpe tabla mea (nu tot timpul, doar de data asta merită mulţumiri, că în alte dăţi mi-a scos fire albe…)! Vineri mi-am intrat deja într-un mini program de lucru (mini pentru că au fost 18 grade, toată lumea valsa efectiv pe străzi, am mers pe jos din Prenzlauer berg până pe Friedrich Strasse, am descoperit o străduţă pe care îşi vine efectiv s-o mănînci atât e de simpatică – Alte Schonhauser Allee– plină de mici cafenele, boutiq-uri vintage, magazine cu păpuşi de porţelan, saloane de yoga şi magazine cu ochelari de soare din anii 80!!, standuri cochete sau glamourous pentru degustare de vin şi salonase cu meniuri gourmet, o doamne, plus magazine cu cercei fantezii din cauza cărora era să îmi pierd raţiunea..din astea). Recte am ajuns la birou pe la 2 dar numai bine ca să îi prind mai liberi pe colegi, să socializăm, să merg la bibliotecă, să îmi primesc, într-un cuvânt, „botezul” în paradisul de cercetare Hertie.
¤ în timp ce rememorez toate astea şi le aştern aici „în văzul lumii” stau şi mă gândesc cât de vulnerabilă mă face scrisul şi exhibiţionismul ăsta (murat şi într-un fel de „orgoliu provincial” de împărtăşire cu alţii a unei experienţe totuşi „banale” de descoperire a unei lumi noi) şi cât de frivolă par în ipostaza asta de fetiţă ameţită care se opreşte în faţa unei vitrine timp de vreo 20 de minute ca să privească un pantof roşu de lac, vintage, probabil de prin anii 20, uzat dar foarte senzual, doar pentru că în mintea ei apare imediat o poveste de dragoste a acelui pantof purtat de o fetiţă cu mantou verde şi cozi împletite şi ochelari fără rame care se învârteşte nebuneşte într-un carusel… (în fine o să scriu asta într-un poem, pantofii ăia chiar m-au înnebunit prin fânâna arteziană de istorii ce ieşea din ei) care apoi se aşază la un birou şi citeşte despre dezbaterile epistemice dintre raţionalism şi constructivism şi blocajele instituţionale ale cooperării regionale în Balcani. Şi cât de patetică e imaginea asta de neseriozitate turnată într-un pahar (crăpat, totuşi) de seriozitate, şi cum fisurile astea ale atenţiei devin poezie semi-mediocră, cu care mă înfăşor de gât şi mă strâng şi mă strâng, şi la început îmi ţine de cald dar apoi mă înăbuş, şi las semn la carte mă ridic de la laptop le spun colegilor că fac o pauză, şi merg la toaletă, şi mă uit în oglindă fără să clipesc… cât de fumată e vulnerabilitatea asta stropită cu lacrimi şi şampanie, cât de bovarică această dorinţă de a fi altfel doar ca să nu fii tu însuţi, ajungând să fii atât de scârbos „ca la carte”, alienat de propriul carusel în care ţi-ai pierdut pantoful roşu de lac pentru totdeauna.
Like this:
just Bukowski
14 Mar 2012 Scrie un comentariu
The Crunch
too much too little
too fat
too thin
or nobody.
laughter or
tears
haters
lovers
strangers with faces like
the backs of
thumb tacks
armies running through
streets of blood
waving winebottles
bayoneting and fucking
virgins.
an old guy in a cheap room
with a photograph of M. Monroe.
there is a loneliness in this world so great
that you can see it in the slow movement of
the hands of a clock
people so tired
mutilated
either by love or no love.
people just are not good to each other
one on one.
the rich are not good to the rich
the poor are not good to the poor.
we are afraid.
our educational system tells us
that we can all be
big-ass winners
it hasn’t told us
about the gutters
or the suicides.
or the terror of one person
aching in one place
alone
untouched
unspoken to
watering a plant.
people are not good to each other.
people are not good to each other.
people are not good to each other.
I suppose they never will be.
I don’t ask them to be.
but sometimes I think about
it.
the beads will swing
the clouds will cloud
and the killer will behead the child
like taking a bite out of an ice cream cone.
too much
too little
too fat
too thin
or nobody
more haters than lovers.
people are not good to each other.
perhaps if they were
our deaths would not be so sad.
meanwhile I look at young girls
stems
flowers of chance.
there must be a way.
surely there must be a way that we have not yet
though of.
who put this brain inside of me?
it cries
it demands
it says that there is a chance.
it will not say
“no.”
~ Charles Bukowski
“Berlin ist ein Weltteil”
09 Mar 2012 Scrie un comentariu
strada mea, un fel de acasa
După primele zile de Berlin e aici în degete ceva păstos, ceva macerat ce trebuie împărtăşit. Va urma o mică explozie de entuziasm, dar iertaţi-mă, miroase a primăvară şi a voci de copil, nemţoaicele cele mai severe zâmbesc şi cumpără flori, nu pot fi altfel.
În urma experienţei de la Graz am învăţat un lucru important – un oraş se cunoaşte după strada pe care locuieşti, cu condiţia să “nimereşti” acolo, nu să ajungi deliberat. “ Nimereala” de la Graz a fost fascinantă – casa era verde (culoarea mea preferată), arhitectura Jugendstil proaspăt renovat (rar găseşti aşa ceva în Austria, iar eu, pasionată de istoria artei, am înnebunit), numărul era 17 (nr meu norocos), proprietarul casei era colecţionar de artă şi musician de weekend, dar la bază lucrase toată viaţa ca şi copywriter la o firmă de publicitate (deci un fel de artist), pe colţ era o berărie simpatică plină de oameni veseli care trăgeau la ţintă (paradoxal, nimereau, în ciuda cantităţii de alcool, oricum se distrau copios), iar la un capăt de stradă era restaurantul unui fost fotbalist, mare celebritate locală, care avea în vitrină un uriaş piton viu, mândria sa alături de cupele aurite.
Şi aici strada mea e un oraş întreg. Chiar lângă intrarea în scară e acea vitrină ciudată cu un schelet cu pălărie roşie, de care am amintit în postarea anterioară. Acum am descoperit ceva şi mai drăguţ – o plachetă unde scrie – prietene, viaţa merită trăită (“freunde, das leben ist lebenswerd”) ceea ce dă pălăriei scheletului o coloratură cu totul aparte. Camera e veselă şi frumoasă, are o canapea, fotoliu, birou şi multe cărţi. E practic spatiul de “lucru” al unui domn foarte vesel şi respectabil, ieşit la pensie, dar care îşi continuă “activitatea” în aceasta vitrina închiriata, punându-se printre altele la dispoziţia trecătorilor pentru discuţii, simple zâmbete sau chiar masaje. Chiar vizavi e o altă clădire mare (casă-bloc, că nu sunt nici case nici blocuri) unde scrie mare Home, in stil vintage, pare o reclama din anii 80 (a se vedea in poza). E semnul clar că trebuie să mă simt ca acasă. Strada e foarte lungă, şi putin înclinată, astfel că atunci când vii dinspre Prenzlauer Alee (un adevărat bulevard, care dă în Alexanderplatz) îi simţi vibrând pe lângă tine pe bicicliştii fericiţi – ridică toţi picioarele de pe pedale şi se lasă purtaţi la vale până în capătul străduţei. E o senzaţie de “joacă” foarte frumoasă şi nu mă mai pot opri din uimire văzând atâţia oameni zâmbind şi “dându-se de-a dura” pe langa mine. imi vine sa le zic : ” bine ati venit la noi pe strada, simtiti-va ca acasa, luati picioarele de pe pedale si dati-va drumul la vale!” . Fiind parte din cartierul cu cei mai mulţi copii pe cap de locuitor, cum spuneam, străduţa mea îşi reprezintă cu mândrie brandul – găzduieşte (chiar la 2 scări de mine) un spaţiu de “joacă” pentru copii mici mici (şi când treci pe acolo nu se poate să nu te opreşti să îi priveşti cum sar pe acolo şi dacă vreunul te zăreşte şi îţi face cu mâna în cascade de chiote e semn că ai un început de zi numai bun), şi un fel de “biblioteca-librărie-spaţiu de joacă”, pentru copii mai mărişori, şcolari, unde scrie mare pe geam Spiel mit mir (iar fraza asta rezonează foarte puternic în mine, nu ştiu de ce) şi unde copiii în principiu işi pot face temele, dar isi petrec si timpul liber şi învaţă jucându-se. La colţul străzii mi se înmoaie picioarele – e un restaurant cu specific mexican, unde seara dupa 6 rasuna muzica specific mexicana de se face pielea de gaina, ce găzduieşte la intrare o reproducere imensă de autoportret al Fridei Kahlo. Simt déjà că strada asta mă ţine în braţe, nu am cum să cad. Mai e biroul unei firme de publicitate cu un titlu superb – Ideenmanufaktur, foarte vesel decorată, unde pe un perete e motto-ul care mi s-a lipit de retina- it does not metter from where you take your ideas, it matters only where you take them through. Şi mai e şi o mică galerie de artă (acum expune un pictor rus care face nişte peşti mici, foarte ciudaţi, în culori închise). A, şi mai e un fel de croitorie, dar pentru haine de spectacol. E foarte interesantă, fac haine pentru teatre sau aşa ceva, au şi peruci, te aştepţi parcă mereu să cadă Cortina, parcă eşti în culise, îmi place foarte mult, cred că le voi face o vizită.
Zilele astea am lua-o uşor – am explorat în voie cartierul, l-am degustat la foc mic, şi am ajuns într-o “mini excursie” chiar până în Friedrichstrasse (un fel de Calea victoriei). Am revăzut cu drag principalele “atracţii turistice”, cei mai dragi mi-au rămas Turnul şi Marx şi Engels.
A plouat, am citit, a fost soare, mi-a fost dor, am băut o cafea în Alexander platz cu o fată cunoscută pe FB dar care mi-a înseninat toată după-amiaza, mi-a fost frig, mi-am luat cercei roşii, m-am conversant în propoziţii nemţeşti de semi-retard dar cu multe zâmbete şi gesturi cu un vânzător turc de kebab (şi la Graz ăştia erau preferaţii mei), m-am salutat cu un domn de la o scară învecinată cu mutră tipică de neamţ, ceea ce îmi arată cât de calzi şi de drăguţi pot fi oamenii pe aici prin cartier (răceala nemţilor e un stereotip stupid, evident), Volker proprietarul, de asemenea copy writer la o firma de publicitate şi un “artist” al personalizării fiecărui ungher al casei, mi-a spus povestea vieţii în vreo 2 ore (despre asta într-un capitol special destinat lui), am mâncat căpşuni, m-a sunat şi am lăcrimat puţin după, dar el n-a ştiut, i-am spus că e totul bine şi că e soare, şi am ascultat melodia aia “teribble love”de vreo 20 de ori după, mi-a tremurat bărbia, am citit multe articole “academice” şi mi-au zbârnâit multe idei, plănuiesc să scriu o carte cu povestiri, o s-o încep în curând, mă inspiră foarte tare cartierul acesta. Îmi place mult că au ferestrele astea mari şi nu au perdele şi au lămpi albe în fiecare cotlon şi e o intimitate zdrobitoare şi dacă te plimbi încet pe stradă vezi tot interiorul şi gesturile fiecăruia desfăcându-se în fâşii şi locul îţi spune povestea şi vreau să duc şi eu povestea mai departe, şi da, o să scriu nişte povestiri. Iar săptămâna viitoare am multe întâlniri cu oameni pe care i-am cunoscut în tot felul de ţări, şi care acum sunt în Berlin, şi o să fie straniu sa ne revedem, dar asta îmi dă senzaţia că oraşul acesta nu e un oraş, e, aşa cum spunea Jean Paul, un weltteil. *o lume in sine.
ei comenteaza