“lumea amputata de dinaintea povestilor”
25 Feb 2012 Scrie un comentariu
in poezie
Copiii ştiu mereu, dinainte, când se termină povestea.
După tremurul din voce,
după felul în care cade lumina lămpii pe hăinuţa de pijama
ce trepidează uşor
de aşteptare şi presimţiri.
Sau după mâinile încetinite ale povestitorului,
îmbătrânite brusc
în gestul de a stinge lumina.
Copiii sunt mereu pregătiţi de sfârşitul poveştii,
pentru că acolo e ora calmă a închiderii de cerc,
pentru că de acolo somnul e o groapă mare plină de miere
în care se pot cufunda cu ochii închişi,
cu braţele deschise larg.
E şi foşnetul foii care pare că se termină,
E neputinţa cu care ţie, cel ce citeşti povestea,
ţi se face somn şi groază,
fără să fii niciodată pregătit
pentru sfârşitul poveştii,
ce îţi iese printre buze
brusc, scurt, inert
ca o şopârlă cu solzi de întuneric.
Copiii adorm cu sfârşitul poveştilor în braţe.
Povestitorul rămâne înţepenit, cu pleoapele lipite de arcade,
în lumea amputată
de dinaintea poveştilor.
El nu înţelege şi nu iartă
de ce sfârşitul poveştilor
nu se sfârşeste o dată.
ei comenteaza