un fel de orbire
17 Iul 2011 5 comentarii
de cand nu mai am telefonul mobil cu o super camera foto de care am fost nedezlipita in ultimii 3 ani (si cu care fotografiam toate crâmpeiele de clipe relevante, chiar îmi era ca un bun prieten) mă simt foarte foarte ciudat. mă simt într-un fel oarbă. nimeni din jurul meu nu a înţeles de ce m-am simţit atât de rău că l-am pierdut. nu era vorba de telefon în sine, şi poate nici măcar de aparatul său foto. chiar am simţit că am piredut pe cineva drag. asta îmi aduce aminte de nişte versuri scrise acum câţiva ani : tu pierzi obiectele, treci pe deasupra lor, eu sunt în obiecte.
cred că şi eu sunt încă în acel telefon.
habar nu am dacă are vreo legătură cu asta, dar de când nu îl mai am (pierdut cu ocazia TNCP, in sediul Uniunii Scriitorilor, how cool is that..) nu prea mai pot scrie nici pe blog. în ultimul an am avut o plăcere nebună să scriu aici pe blog despre călătoriile mele şi despre tot ce învăţam din ele. fiecare gând avea şi o imagine adiacentă, surprinsă la faţa locului. era un fel de intimitate a clipei creată între mine şi acel obiect care prin poză trăia alături de mine (şi am dezvoltat acest ritual mai ales la Graz, unde mi-am pus cel mai acerb reflexivitatea la încercare, iar pozele au fost singura mea formă de luptă cu alienarea într-un mediu străin, pe care încercam să îl îmblânzesc şi să îl interiorizez prin poză).
acum, deşi în ultimele 2 luni am fost într-o grămadă de călătorii şi am trăit un car de experienţe, nu mai pot să reflectez la ele şi faptul că nu mai am poze de pe unde am umblat mă face să mă simt deposedată de ceva foarte important. mă simt inexpresivă şi asta face tot ceea ce văd inexprimabil. cel mai acut am simţit asta în Muntenegru, unde insula Sveti Stefan şi marea şi pietricelele erau atât de ireal de frumoase încât lipsa unor fotografii mă face să mă simt fără imaginaţie, fără cuvinte, fără amintiri.
evident ca astea sunt explicaţii de doi lei. lipsa unui aparat foto te poate face, din contră, mai ataşat pe peisajele pe care le vezi, mai înăuntrul şi nu în afara lor, mai reflexiv faţă de experienţele trăite, mai deschis. ca şi orbirea, care de fapt dezvoltă în cel ce o trăieşte naşterea unui alt simţ, cu mult mai puternic decît văzul. asta poate trăiesc şi eu acum. e altceva, ceva despre care nu pot vorbi, dar despre care sper sa pot scrie în următoarele luni, că tot mi-am început romanul şi l-am abandonat după 30 de pagini. din senzaţia asta de gol poate ieşi continuarea sa.
august e o lună bună de scris.
în lipsa imaginilor, consemnez doar locurile: Câmpina, Dubrovnik, Sveti Stefan, Târgovişte, Botoşani, Oradea, Viena (şi ce mai Vienă…)
şi toată neputinţa spunerii.
ei comenteaza