Emily Dickinson
25 Ian 2012 Lasă un comentariu
in poezie
După o mare suferinţă…
După o mare suferinţă urmează nepăsarea - Nervii, înţepeniţi, devin solemni ca mormintele, Inima, rigidă, se `ntreabă: M`a rănit chiar El, Cu secole `n urmă, sau n`a fost decât ieri? Picioarele te poartă pe aspru drum, te duc Prin nori sau prin Ce-ar-fi-putut-să-fie, Dar, fără să ştii de unde şi cum, Te simţi cuprins de trainică amorţire. Aceasta e ceasul când te-ai schimbat, când ai biruit, E ceasul neuitat. Ţi-l aminteşti cum îţi aminteşti zăpada, Întâi - înfiorat, înfrigurat, Apoi amorţit, deslegat. (Traducere de Margareta Sterian)
Love egal zero
23 Ian 2012 Un comentariu
in poezie
da
toţi au observat m-au privit chiorâş
aparent indignaţi dar în sinea lor se bucurau nespus
devenisem de-a lor îmi intrasem în normă
nu mai întrebam de dragoste
dipăruse din vocea mea orice cuvânt purpuriu
eu vroiam protecţie sprijin
şi mai presus de toate linişte
gata
se terminaseră lungile săpături erotice
vroiam acum să-mi înfund faţa
într-o cadă plină de linişte atât
restul erau doar imagini şterse de diapozitiv
liniştea burta plină gramele de aur alb
ăştia sunt stâlpii viitorului
totul s-a spart în acel moment fragil
îl ştiţi
îl vedeţi mereu pe stradă
plutind în cearcănele femeilor de 30 de ani
eu nu sunt o femeie de 30 de ani
decât în clipa asta
şi în acel moment animalul sângera între noi
îşi înghiţise propria limbă
dar pe mine acum mă interesează doar liniştea
cremele anti-rid laptele degresat ofertele work&travel
şi ca să-ţi spun drept
dragostea e un caer de lână
în schimb prosperitatea pe care o îmbrăţişăm
e o fabrică de mătase cu 20 de etaje
în liftul acestei fabrici gigant noi am scrijelit LOVE = 0
pentru că suntem tineri puternici
şi nu plângem la înmormântări
Eminescu despre Romania anului 2012
19 Ian 2012 Un comentariu
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască…
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!
Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!
La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos…
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?
Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană…
O, te-admir, progenitură de origine romană!
Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!
Buzele. Berlin.
13 Ian 2012 Lasă un comentariu
in poezie
Stau într-o berărie berlineza cu lustre rosii
Si un scaun de plaja atarnat de tavan.
Ei rad si sorb berea cu pofta.
Suntem vreo 20 la masa.
Vrem sa fim cat mai prieteni unii cu altii
Asa cum se face.
Dar simt in aer forma buzelor tale
Vad pe tapetul din fata aripile unei pasari desenate
Stangaci probabil de un betiv
caruia ii era dor de valuri.
Sunt buzele tale aici si simt ca mi-e cald
Ca ma pot ridica deasupra mesei si pot pluti
Buzele tale se formeaza din nori
Buzele tale ma cauta acum printre meduze.
Arunc 3 euro pe masa si plec fara
Sa spun noapte buna.
E multa lumina pe strada si putin frig
Forma buzelor tale se plimba din felinar in felinar.
gasesc o terasa goala
cu scaune scalciate si paturi rosii
sa-ti invelesti genunchii
Ca e deja septembrie
Si pasarile cuibaresc doar in visurile betivilor.
Am gasit tabloul acela impresionist
Din care noua ne place mereu sa facem parte.
Lumanari care palpaie
Un barman vesel cu care te intelegi din priviri.
buzele tale stau lipite de vitrina barului
din rasuflarea ta se formeaza desene abstracte -
frumusetea aceea consistenta
pe care aproape ca o poti bea
Eliot & I, “gata sa plesneasca”
12 Ian 2012 Lasă un comentariu
in poezie
Rapsodie într-o noapte cu vânt
de T. S. ELIOT
Amintirea aruncă în sus
înaltă şi uscată
O-adunătură de lucruri strâmbate,
O creangă frântă undeva pe plajă …
Mâncată până la lemn şi lustruită,
Ca şi cum lumea întreagă şi-ar fi divulgat
Taina scheletului
Ţeapăn şi alb.
Un arc plesnit în curtea unei fabrici,
Rugina agăţându-se de forma părăsită de putere
Dură, contorsionată, gata să plesnească.
“să se facă noapte la capătul străzii, singurătatea mea”
11 Ian 2012 Un comentariu
in poezie Etichete:mircea ivanescu
frunze
de Mircea Ivanescu
aş vrea să mă aşez pe marginea trotuarului,
să aştept să se facă noapte la capătul străzii
singurătatea mea de acuma
mai are ceva la fel cu cea din copilărie,
când nu ştiam că trece pentru totdeauna vremea?
nu se poate răscumpăra cu nimic
vremea de atunci? nu mai rămâne adevărat nici un gest,
chiar aşezat pe stradă cu capul în mâini?
şi lumina, care se spulberă pe obiecte,
şi obiectele se fac frunze,
şi se fac frunze.
şi pe ţărm
10 Ian 2012 Un comentariu
in poeme proaspete laborator propriu, poezie
cuvintele pe care nu mi le spui
mă strivesc
sunt un scafandru ce îşi târăşte
mereu în spinare
înecul
în adâncul mării
ca şi pe ţărm
mereu acolo apăsându-mi umerii
cuvintele pe care nu mi le spui
Întotdeauna începea să plouă
08 Ian 2012 Lasă un comentariu
in poezie Etichete:julio cortazar
de Julio Cortazar
cortazar, poetul
06 Ian 2012 Un comentariu
in printre vene... Etichete:julio cortazar, poezie
2012: prima zi, primul poem
01 Ian 2012 Un comentariu
in poeme proaspete laborator propriu, poezie
Ai fost ca o staţie de tren, dintr-un oraş mic de provincie. Unde trenul opreşte doar pentru câteva minute. Insuficiente să tragi nicotina lent în plămâni, insuficiente să îţi cumperi o cafea de la automatul din gară. Aproape fără nici un rost, poate o greşeală a celor de la liniile ferate, o oprire în plus, o iluzie de staţie, o simplă ocazie pentru ca trenul să poată porni din nou cu şi mai multă încetineală. Ce poţi face aici? Îţi rămâne doar puţin răgaz să bei o gură de apă de la ţâşnitoarea din mijlocul peronului. Să simţi răcoarea şi prospeţimea înghiţiturii, să îmbrăţişezi scurt umezeala, să te ştergi încet cu manşeta pe buze, să te cuprindă o toropeală plăcută care îţi înmoaie genunchii, să sari cu mişcări lente înapoi în tren şi să faci scurt cu mâna. De fapt îmi dau seama că asta a durat cel mai mult între noi. Să ne facem cu mâna. Foarte greu ne-am urnit mâinile din încheietură, a durat o veşnicie să depăşim paralizia, amnezia acelui scurt moment în care buzele intră în apă până pe partea cealaltă. Cu tine a fost totul foarte repede, acceleratul devenise brusc intercity, şi eram atât de obosiţi când a trebuit să rupem totul, încât am fost nevoiţi să ne odihnim făcându-ne cu mâna. Încet, foarte încet, sistematic. Cu mai multe mâini la un loc. Cu toate mâinile pe care nu ni le-am întins. Nici nu ştiam bine care e culoarea noastră preferată, nu apucasem să vorbim despre asta. Dar ne-am făcut cu mâna zile în şir, fără oprire, şi un fel de curcubeu ne-a trecut prin fiecare deget, ne-a ajutat să amânăm sfârşitul cu atâta precizie, luând-o mereu de la capăt, fiindcă nu ştiam unde începe o mână şi unde se sfîrşeşte alta. Nu ştiam până unde trebuie să ne facem cu mâna. Cu tine nu am apucat să împart nimic, decât clipocitul acela al ţâşnitoarei din gară, clipocitul ăla de durere pe care nu o să-l mai împart cu nimeni, pentru că o să am mâinile ocupate. Da, aşa se pare, am încă mâinile ocupate, sunt în tren, dar de ani buni eu îţi fac în continuare cu mâna în gară.
ei comenteaza