o dedicaţie in cinstea acestei zile
OCHIUL DIN LIGHEAN
picături de ploaie pete de noroi de sânge de urină
mereu acelaşi lighean cu apă maronie
pe un scaun în mijlocul camerei
unde păcatele au aceeaşi culoare acelaşi preţ
ţi se îngăduie scâncit să te speli de faţă cu ei
să-ţi freci bine pielea
şi apoi să stai dârdâind într-un colţ să te usuci
„obrajii nu mi se usucă, degeaba”
tu eşti prima la lighean fiindcă eşti cea mai curată
apoi urmează ei
frecându-se cu lehamite unii pe alţii
ştergându-se tandru cu prosoape portocalii
tu cu ochii închişi astfel încât să nu-şi dea seama
priveşti o cascadă o câmpie o zi de iulie
unul din ei simte mirosul şi te scuipă
ligheanul e marele lor chin
nu-i mai poate opri nimic
nu-i mai poate mulţumi nimic
arma ta sunt ochii închişi, regenerarea
*
aveai 22 de ani perioada interbelică
părinţii tăi îngăduiau orice relaţie
era cadru militar
avea o mulţime de organe mutilate
era mai în vârstă mult mult mai în vârstă
părinţii îl invitau la masă
important era ca el să existe sa mănânce să bea
să te bată să perpetueze specia
iar tu să conservi acel sentiment de milă
de dispreţ de dragoste cu păduchi
al anilor de după război, al regenerării
el se îmbăta voi aveaţi doar două camere
părinţii ieşeau să se plimbe făcând semnul crucii
alergai la fereastră dar acolo alt zid
vroiai să vezi cerul închideai ochii dar nimicul era negru
îţi schimonoseai faţa şi trupul ca să îl scârbeşti
el cânta despre o altă femeie, singura femeie
tu îţi jurai că o să-l iubeşti cu tot sângele tău
că e datoria ta să conservi această stare
că totul se adună în acest punct
„eşti urâţică, dar eşti a mea
nu ştii să iubeşti pe altul, iar altul nu te mai ia
eşti cea mai urâtă şi cea mai a mea.”
îţi lua capul între palme
epoleţii îi străluceau orbitor
şi trupul tău masiv devenea în câteva secunde
una cu cearşaful
una cu arcurile rupte ale patului
una cu gaura şobolanului din colţul camerei
una cu gazul din lampă
la şcoală n-avusesei timp să-nveţi
că există mai mult
că după război multă vreme
nu se mai nasc copii ci soldaţi morţi
vina atârnă deasupra capetelor ca un lacăt
tu eşti în stare să adormi şi să visezi
cu capul pe umărul lui jegos de beţiv
să-ţi înmoi rochia în lighean să-i pui comprese
să te rogi la Dumnezeu să fii sterilă
ca să poţi conserva
părinţii tăi dormeau pe podea până la ziuă
până şi ezitarea până şi indiferenţa
ne este răsplătită
apa din lighean nu se schimbă
se regenerează
din volumul de debut Poemextrauterine, editura Paralela 45, 2004





















