poeme de Paul Bailey
28 Ian 2012 Lasă un comentariu
pe care l-am cunoscut la Festivalul International de Literatura de la Bucuresti, anul trecut in decembrie, si m-a fascinat iremediabil. in poezie e la fel de zemos ca in proza.
Pagină albă
Am plecat să-mi cumpăr un nou adress-book
Va fi un carneţel foarte mic.
Nu mai suport să privesc tăieturile
De acum două săptămîni.
Acum nu mai e nevoie să notez unde locuieşti şi cum te pot găsi.
Asta e, în sine, o binecuvîntare.
Viaţa de Apoi
Marjorie crede că eu sînt tu.
Mă cheamă cu numele tău. Am renunţat
Să o mai corectez. Unii ar putea spune
Că am cedat fantomei.
Marjorie ştie că unul dintre noi e mort.
Întreabă cît a trecut de cînd m-am stins.
“Cinci ani”, îi răspund. Îmi spune că acum
Mă odihnesc alături de îngeri şi sfinţi.
Marjorie e înnebunită după animale. Crede
Că ele sînt martorii tăcuţi ai lui Dumnezeu,
spionîndu-ne
comportamentul. Limbile lor odată mute
vorbesc în paradisul unde m-am dus şi eu.
Marjorie e nebună. Marjorie miroase urît. O evit
Pe Marjorie. O întîlnesc numai cînd
Dau colţul. Atunci aflu că tu
Arăţi bine, totuşi; şi tînăr.
Consecinţă
Mama ta a simţit frisoanele, la fel şi tu.
Ale ei au fost cauza alor tale. “Numai moartea
Le mai poate opri”, a şoptit. “Şi
Aşa aş vrea să se şi întîmple.”
După înmormîntarea ei, ţi-ai făcut prieteni noi:
Jumătăţi, sferturi, sticluţe
Cu gin. Trebuia să le cumperi mici
Pentru a le ascunde bine.
Ea era coreică, tu cirotic. Acesta este
Crudul adevăr. Ea n-a pus nici o picătură în gură,
Doar se lăuda. Iar tu ai devenit o umbră
Înecîndu-i părerile de rău.
Pentru J.
Această împreunare, această plăcere
Această oprire a ceasurilor la ore neurmărite
Ar putea fi cadoul suferinţei:
Binecuvîntarea a două fantome.
O aşa de caldă întîlnire a ochilor şi a mîinilor
Ar putea fi preamărirea lor:
Undeva-ul nostru în nicăieri-ul lor.
Părul tău e răvăşit dimineaţa.
Cu primele mişcări îl aranjez.
Acesta e un gest care n-ar fi existat
În absenţa lor.
Frumuseţe
Pretinsul fiu are grijă de pretinsul tată
În infirmeria unei închisori londoneze.
Anul este 1800 şi ceva. E un aprilie tăios.
Mă aflu pe canapea; făcînd vizita anuală
Celui mai demn de milă dintre pretinşii mei prieteni.
Trenul trepidează pe sub Marble Arch
Cînd vocea unei femei îmi spune că sînt frumos.
O privesc. E negresă. E imensă.
Ochii ei au atîta lumină în ei
Încît nu le pot distinge culoarea.
“Eram fascinată în timp ce citeam; eram absentă;
Am fost aşa cum Dumnezeu m-ar fi vrut – frumoasă”,
o aud.
Deodată îmi dau seama că îmi confundă cartea cu o
Biblie.
Încerc să neg mişcîndu-mi capul, dar nu reuşesc.
În schimb,
Acopăr titlul cu mîna şi rînjesc.
Emily Dickinson
25 Ian 2012 Lasă un comentariu
in poezie
După o mare suferinţă…
După o mare suferinţă urmează nepăsarea - Nervii, înţepeniţi, devin solemni ca mormintele, Inima, rigidă, se `ntreabă: M`a rănit chiar El, Cu secole `n urmă, sau n`a fost decât ieri? Picioarele te poartă pe aspru drum, te duc Prin nori sau prin Ce-ar-fi-putut-să-fie, Dar, fără să ştii de unde şi cum, Te simţi cuprins de trainică amorţire. Aceasta e ceasul când te-ai schimbat, când ai biruit, E ceasul neuitat. Ţi-l aminteşti cum îţi aminteşti zăpada, Întâi - înfiorat, înfrigurat, Apoi amorţit, deslegat. (Traducere de Margareta Sterian)
Love egal zero
23 Ian 2012 Un comentariu
in poezie
da
toţi au observat m-au privit chiorâş
aparent indignaţi dar în sinea lor se bucurau nespus
devenisem de-a lor îmi intrasem în normă
nu mai întrebam de dragoste
dipăruse din vocea mea orice cuvânt purpuriu
eu vroiam protecţie sprijin
şi mai presus de toate linişte
gata
se terminaseră lungile săpături erotice
vroiam acum să-mi înfund faţa
într-o cadă plină de linişte atât
restul erau doar imagini şterse de diapozitiv
liniştea burta plină gramele de aur alb
ăştia sunt stâlpii viitorului
totul s-a spart în acel moment fragil
îl ştiţi
îl vedeţi mereu pe stradă
plutind în cearcănele femeilor de 30 de ani
eu nu sunt o femeie de 30 de ani
decât în clipa asta
şi în acel moment animalul sângera între noi
îşi înghiţise propria limbă
dar pe mine acum mă interesează doar liniştea
cremele anti-rid laptele degresat ofertele work&travel
şi ca să-ţi spun drept
dragostea e un caer de lână
în schimb prosperitatea pe care o îmbrăţişăm
e o fabrică de mătase cu 20 de etaje
în liftul acestei fabrici gigant noi am scrijelit LOVE = 0
pentru că suntem tineri puternici
şi nu plângem la înmormântări
Eminescu despre Romania anului 2012
19 Ian 2012 Un comentariu
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască…
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!
Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!
La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos…
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?
Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană…
O, te-admir, progenitură de origine romană!
Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!
Buzele. Berlin.
13 Ian 2012 Lasă un comentariu
in poezie
Stau într-o berărie berlineza cu lustre rosii
Si un scaun de plaja atarnat de tavan.
Ei rad si sorb berea cu pofta.
Suntem vreo 20 la masa.
Vrem sa fim cat mai prieteni unii cu altii
Asa cum se face.
Dar simt in aer forma buzelor tale
Vad pe tapetul din fata aripile unei pasari desenate
Stangaci probabil de un betiv
caruia ii era dor de valuri.
Sunt buzele tale aici si simt ca mi-e cald
Ca ma pot ridica deasupra mesei si pot pluti
Buzele tale se formeaza din nori
Buzele tale ma cauta acum printre meduze.
Arunc 3 euro pe masa si plec fara
Sa spun noapte buna.
E multa lumina pe strada si putin frig
Forma buzelor tale se plimba din felinar in felinar.
gasesc o terasa goala
cu scaune scalciate si paturi rosii
sa-ti invelesti genunchii
Ca e deja septembrie
Si pasarile cuibaresc doar in visurile betivilor.
Am gasit tabloul acela impresionist
Din care noua ne place mereu sa facem parte.
Lumanari care palpaie
Un barman vesel cu care te intelegi din priviri.
buzele tale stau lipite de vitrina barului
din rasuflarea ta se formeaza desene abstracte -
frumusetea aceea consistenta
pe care aproape ca o poti bea
Eliot & I, “gata sa plesneasca”
12 Ian 2012 Lasă un comentariu
in poezie
Rapsodie într-o noapte cu vânt
de T. S. ELIOT
Amintirea aruncă în sus
înaltă şi uscată
O-adunătură de lucruri strâmbate,
O creangă frântă undeva pe plajă …
Mâncată până la lemn şi lustruită,
Ca şi cum lumea întreagă şi-ar fi divulgat
Taina scheletului
Ţeapăn şi alb.
Un arc plesnit în curtea unei fabrici,
Rugina agăţându-se de forma părăsită de putere
Dură, contorsionată, gata să plesnească.
“să se facă noapte la capătul străzii, singurătatea mea”
11 Ian 2012 Un comentariu
in poezie Etichete:mircea ivanescu
frunze
de Mircea Ivanescu
aş vrea să mă aşez pe marginea trotuarului,
să aştept să se facă noapte la capătul străzii
singurătatea mea de acuma
mai are ceva la fel cu cea din copilărie,
când nu ştiam că trece pentru totdeauna vremea?
nu se poate răscumpăra cu nimic
vremea de atunci? nu mai rămâne adevărat nici un gest,
chiar aşezat pe stradă cu capul în mâini?
şi lumina, care se spulberă pe obiecte,
şi obiectele se fac frunze,
şi se fac frunze.
şi pe ţărm
10 Ian 2012 Un comentariu
in poeme proaspete laborator propriu, poezie
cuvintele pe care nu mi le spui
mă strivesc
sunt un scafandru ce îşi târăşte
mereu în spinare
înecul
în adâncul mării
ca şi pe ţărm
mereu acolo apăsându-mi umerii
cuvintele pe care nu mi le spui
Întotdeauna începea să plouă
08 Ian 2012 Lasă un comentariu
in poezie Etichete:julio cortazar
de Julio Cortazar
cortazar, poetul
06 Ian 2012 Un comentariu
in printre vene... Etichete:julio cortazar, poezie
ei comenteaza